Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

neaşteptate, jocul mut capătă substrat emotiv din ce în ce mai puternic,
n.n.). Valeţii revin în salon, ies în fugă din casă, prin vestibul, şi reintră la
doamna Murer, din acelaşi salon, înarmaţi cu cuţite de vânătoare, spade şi
făclii neaprinse. O clipă mai târziu, apare din vestibul Robert, cu o scrisoare
într-o mână şi un sfeşnic cu torţă în cealaltă. Deoarece aduce răspunsul
contelui de Clarendon, se grăbeşte să meargă la doamna Murer, să i-l dea.
Urmează un mic interval de timp lipsit de orice mişcare (cât de necesar,
după agitaţia precedentă! n. n.) şi începe al patrulea act” (p. 331). Înţelegem
că răzbunarea mătuşii prevede o luptă în chiar acea casă. Aşa cum am
specificat-o, comportamentul nonverbal al slugilor acţionează emotiv asupra
publicului. De data aceasta, respectivul comportament ocupă un loc
privilegiat între mijloacele de transmitere a subiectului. Absenţa lămuririlor
verbale îi conferă o aureolă de mister, ceea ce face să crească suspansul şi
pregăteşte, ca o mişcare tectonică, furtuna patimilor presupuse a se declanşa
curând.
Într-adevăr, în actul IV, contele soseşte. Are loc o explicaţie în urma căreia
este provocat la duel de fratele lui Eugénie. Tânăra se opune cu mari eforturi
sufleteşti. I se face rău, este scoasă din scenă. Comportamentul nonverbal din
noul antract cântăreşte intensitatea trăirilor: „Betsy iese din apartamentul lui
Eugénie, foarte necăjită, cu un sfeşnic cu torţă în mână, deoarece noaptea a
sosit demult. Se duce la doamna Murer şi revine cu o cutie de flacoane pe care
o pune pe masa din salon, aşa cum face şi cu sfeşnicul. Deschide caseta şi
examinează interiorul, să vadă dacă aceste flacoane sunt cele solicitate. Apoi
duce stăpânei sale cutia, după ce a aprins lumânările de pe masă. O clipă mai
târziu, baronul iese de la fiica sa, cu un aer abătut, ţinând într-o mână un
sfeşnic cu torţă, cu o lumânare aprinsă, şi căutând cu cealaltă mână o anumită
cheie în buzunăraşul de la cingătoarea pantalonilor; se îndreaptă prin uşa
vestibulului spre camera lui şi revine prompt cu un flacon de săruri, ceea ce dă
de înţeles că Eugénie trece printr-o criză cumplită. Se întoarce în odaia ei. Se
aude clopoţelul, din interior; apare un valet, Betsy iese plângând din
apartamentul stăpânei sale şi-i cere acestuia, foarte încet, să rămână prin
preajmă, în salon. Iese prin vestibul. Se aşează pe canapeaua din spate şi se
întinde, căscând de oboseală. Betsy revine cu un prosop pe braţ, ţinând în
mână un castron de porţelană acoperit; se întoarce la Eugénie. După o clipă
apar actorii, valetul se retrage şi începe al cincilea act. Ar fi potrivit ca pe
parcursul acestui antract orchestra să interpreteze ceva dulce şi tristă, în
surdină chiar, de parc-ar fi un sunet îndepărtat, venind din vreo casă
învecinată: sufletul tuturora din această locuinţă este prea alarmat pentru a se
putea presupune că s-ar preocupa careva de muzică aici” (p. 347). Printre cei
intraţi se numără şi Eugénie; apariţia ei, atât de bogat pregătită nonverbal, este
însoţită de indicaţii privind comportamentul său vestimentar: „are un aer
168