Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

Balzac şi Zola în operele lor. Dramaturgul însă este condamnat să stea în
umbră ca şi cum nu ar putea să-şi asume paternitatea. El trebuie să pună
personajele sale în mişcare cu o mână invizibilă. Din această cauză, un
personaj ciclic, cum este Rasignac la Balzac, care apare la mai multe
romane, nu poate nicidecum să aibă existenţă la teatru, deoarece orice piesă,
datorită imperativelor reprezentaţiei, este total independentă de celelalte
opere ale autorului său. Este semnificativ că, atunci când Beaumarchais vrea
să sublinieze legătura de continuitate între cele trei piese ale sale: Le
Barbier de Séville, Le Mariage de Figaro şi La Mère coupable, se exprimă
în termeni de romancier. Încredinţând punerea în scenă a pieselor sale
actorilor de Théâtre Français, el scrie în „Un cuvânt despre La Mère
coupable”, care ţine locul prefeţei piesei în cauză: „Printre punctele de
vedere ale acestor artişti, eu aprob aceea de a prezenta, în trei secvenţe
consecutive, întreg romanul familiei Almaviva două dintre primele două
epoci, cu veselia lor lejeră, nu par să ofere un raport sensibil cu moralitatea
profundă şi mişcătoare a celei din urmă; dar ele au, în planul autorului, o
conexiune intimă, în stare să verse cel mai viu interes asupra reprezentaţiilor
de La Mère coupable”.
2.2. Absenţa de descriere a personajului dramatic
2.2.1. Caracterul enigmatic al personajului
Dramaturgul nu are posibilitatea să descrie personajul său care vorbeşte şi
acţionează în faţa noastră. Personajul nu există decât în dialog, aşa cum
sugerează Beckett în Fin de partie:
CLOV: - La ce sunt bun eu?
HAMM: - Ca să-mi dai replica.
Unele forme dramatice, care integrează în acţiune un personaj care îi judecă
pe ceilalţi, cum este recitatorul la Brecht, care comentează acţiunea şi explică
mobilurile celorlalte personaje, corul în tragedia antică, care se vaită de
destinul eroului, par să îngrădească parţial opacitatea personajului dramatic.
Aceasta se poate deduce din definiţia pe care Horaţiu dă corului în opera sa
Arta poetică: „Lui îi aparţine să ia partea celor buni şi să dea sfaturi unui
prieten, să-i modereze pe cei care îşi trec măsura şi să-i iubească pe cei cărora
le este teamă să slăbească” („Les Belles Lettres”, colecţia Guillaume Budé,
1941). De fapt, nu e nimic rău în măsura în care acest personaj, chiar dacă are
un statut aparte în piesă, în orice caz rămâne tot personaj.
2.2.2. Absenţa portretelor propriu-zise
160