Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

3.2. Expunerea
Conflictul este prezentat de la începutul piesei. Acesta este scopul
expunerii. Teatrul nu suferă de ambiguitate. Este necesar ca spectatorul să
fie imediat lămurit în privinţa unui număr de elemente indispensabile
înţelegerii piesei şi identităţii personajelor. Problema cu care se confruntă
dramaturgul este să concilieze această exigenţă cu cea a acţiunii. Expunerea
nu trebuie să fie foarte lungă; trebuie ca spectatorul să aibă sentimentul
intrării în „focul” acţiunii, fără de care ritmul piesei ar suferi. Unii
dramaturgi subliniază câteodată caracterul artificial al scenei de expunere,
care de fapt trebuie să ofere spectatorului informaţii pe care protagoniştii le
cunosc bine. Iată cum Figaro, când îi expune Suzanei situaţia în La Mère
coupable, devine brutal:
SUZANA: Ştii, oare, tu, sărmanul meu Figaro că ai început să spui tâmpenii? Din
moment ce eu ştiu totul, ce mai e nevoie să mi le spui?
FIGARO: Trebuie să explic încă o dată ca să fiu sigur că sunt înţeles. (I, II).
3.3. Derularea dramei
Fiecare personaj de teatru ar putea spune pe seama sa cuvintele lui Hernani: „Eu
sunt o forţă care se duce”. Această forţă totdeauna întâlneşte pe drum o forţă
antagonistă, deşi conflictul se înăspreşte, potrivit unei logici interne, până la un
moment de paroxism, numit tradiţional nodul piesei. Vicleanul Dubois, în Les
Fausses Confidences de Marivaux, acest valet care, datorită stratagemelor sale,
regizează acţiunea şi comentează progresiunea dramatică, subliniază acel moment
paroxistic, spunând la finele actului II, atunci când Dorante abia i-a prezentat o
declaraţie de dragoste frumoasei Araminte: „Iată afacerea în criză!” Nu mai
rămâne decât timpul actului III ca Araminte să-şi facă propria declaraţie. Finalul
aduce deznodământul crizei, fie printr-un happy end, căsătoria (în comedie), fie
prin moarte (în tragedie), sau nu o deznoade (în operele contemporane). „O piesă
de teatru, spune Ionesco, în Notes et contre-notes, este o construcţie, compusă
dintr-o serie de stări de conştiinţă, sau de situaţii care se intensifică, devin mai
dense, după aceea se înnoadă fie pentru a se deznoda, fie ca să ducă spre o lipsă de
suportabilitate inextricabilă”. Acţiunea progresează aşadar ineluctabil potrivit unei
mişcări provocate de dinamica de forţe prezente. Iată acum definiţia acţiunii
dramatice, formulată de Étienne Souriau, în Les Deux Cent Mille Situations
dramatiques (Flammarion, 1950): „Ca să avem o acţiune, trebuie ca la întrebarea
„ce are loc în continuare?”, răspunsul să rezulte …de la situaţia însăşi”.
3.4. Cele două timpuri ale teatrului
163