Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

arheologice, care, după îndelungi cercetări, ajunge la o serie de constatări
capitale pentru istoria autentică a poporului turc: originile sale, sumeriană şi
hitită. Noua teorie asupra originilor poporului turc pare să combată
concepţia ascendenţei mongoloide a acestuia.
Naţionalizarea integrală a vieţii turceşti culminează cu turcizarea limbii
prin purificarea ei de „infiltraţiunile” străine şi repunerea în circulaţie a
cuvintelor de autentică sursă turcă. Limba osmanlie, vorbită de aşa-zisa elită
a ţării, era un amestec de arabă şi persană, conţinând un număr restrâns de
cuvinte pur turceşti. Rolul esenţial în naţionalizarea limbii îl are Institutul
de cercetări lingvistice de la Constantinopol.
O nouă măsură logică şi firească este turcizarea numelor. De peste şapte
secole, turcii purtau aceleaşi nume, lipsite de distincţia patronimică, precum
arabii, persanii egiptenii şi alte popoare islamice. Legea respectivă prevede
pentru toţi cetăţenii turci obligaţia de a adopta, în termen de un an, „un
nume de origine curat turcească”. Cel dintâi exemplu este dat de însuşi
Mustafa Kemal, căruia Adunarea îi decernează numele simbolic de
„Ataturk”, adică „Părintele turcilor”.
Paralel cu toate aceste reforme de ordin spiritual şi social, în Turcia nouă
începe o perioadă uriaşă de construcţii în toate domeniile, de modernizare
a oraşelor şi a căilor de comunicaţie.
Din nefericire, orice început are şi un sfârşit; ceea ce contează însă este cum
ajungem la acest sfârşit, cu tărie de caracter şi „coloană vertebrală” sau
dimpotrivă, umili.
La 10 noiembrie 1938, în Palatul alb de pe malul Bosforului, la
Dolmabahce, Mustafa Kemal Ataturk se stinge din viaţă, dar nu şi din
conştiinţa poporului renăscut din propria sa cenuşă: „Asiatic ca factură,
sălbatic ca temperament, general de rasă, om politic genial, figură de erou în
adevăratul sens al cuvântului, Ataturk rămâne cea mai originală şi strălucită
personalitate politică a contemporaneităţii.” 75
75 Id. 2, p. 180
248
(va urma)