Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

lumească îmi aparţine, ea reaprinde tot întunericul. Oh, cât de dureros este să
nu ai umbră...
NENĂSCUTUL: Ce noapte lungă mi-acoperă tâmpla? Trudnic în mine
însumi lucrez precum norul singur îşi fabrică ninsoarea...
DUMNEZEU: Voi înmulţi apele ca omenirea să-şi spele păcatele, dar numai
ţie izvor proaspăt voi înflori.
NENĂSCUTUL: Umblu prin mine însumi şi nu mă ştiu...
MAMA: Tu care porţi zaua de aur, cheia pântecului meu, vino în somn şi
unge-mi instinctele să pot răbda blestemul pe care l-am învinovat.
NENĂSCUTUL: Apa amniotică îmi degeră pieliţa tălpilor transparente şi
păstăile degetelor. Dinlăuntru îţi presimt ochii, mamă-de-afară, unde lumina
nu e decât o crăpături a lumii.
MAMA: Te ajut să mă urăşti pe furiş; adevărului îi pute gura şi tu eşti golaş
ca un sâmbure, îmi urăsc fapta şi ea şerpuieşte pe tot arborele meu osos
până sus.
DUMNEZEU: O, câte glasuri se aud în vocea mea neauzită!
TATAL: Vino vineri când sunt obosit: un moşneag trântindu-se în propria-i
moarte...
DUMNEZEU: Ce viitor au postumii....
NENĂSCUTUL: De-aş avea buze aş rosti dimineaţa îngerului negru deodată
cu mine zămislit, de-aş avea mâinile în afară aş lumina – vreau să
deschidem farmacia zăpezii.
MAMA: Stau în strană şi gândul a piatră îmi pâlpâie, caut leagăn pe umărul
tău pustiit, aici miroase a piersică despicată, a sexul naturii virgine. Tu, dacă
vii, să-ţi îmbraci umbra şi spasmul.
TATĂL: Cât mai e ora? Cât mai e veacul? Ceasornicul tău se apropie de
foarfecele înfricoşător – despicătorul de secole. Plouă cu boabe de fier
incandescent în cântarele sparte ale sorţii; alerg pe lemnele rugului până în
vârf unde tu fumegi în faşele Domnului. O, bisturiul niciodată nu taie – el
interzice…
NENĂSCUTUL: Pipăi prin voi literele păgâne circumscrise ca o temniţă
filială: nu sunt decât o particulă a morţii. Mireasma creierului meu virgin
acuză: noli tangere circulus meos!
TATĂL: Deşi conversăm, limba ta n-o cunosc – ea este în creştere. Peste
mine plouă păcatele şi tu nu le vezi. Tu pluteşti în adevărul limpede, cel
tragic. Mi se usucă sufletul de-atâta efort de a te iubi. Obrazul tău nu mi se
va arăta niciodată. În gura mea plouă de mult cu pietre bolnave. Ai palmele
mici – nici cât un sărut...
NENĂSCUTUL: Ce zgomot este acesta pe care nu-l ştiu? Înot în lichid şi
mi-s buzele arse de sete. Precum Tantal nu pot să beau – sunt uscat. Spre
mine înaintează foarfecele morţii – n-am cap îndestul. Sunt doar suflet
458