Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

Domnişorica s-a uitat la mine blând, din înfăţişarea sa nerezultând nicio
săgeată dictatorială.
- S-ar putea să fi greşit, cine ştie?
- Există un plop, care, mi se pare, în botanică se numeşte populus tremula.
Frunzele sale sunt mari, având cozi prea tari. Adierea cea mai lentă le face
să şuşotească. Sufletul tău, domnişoară, este tocmai un populus tremula.
Scrisul îţi este foarte inclinat spre dreapta, eşti sentimentală, pesimistă,
probabil plângi din când în când. Simţi profund, deci suferi profund. Îţi
spun frăţeşte „sursum corda”, ţine-ţi inima că, cel care trebuie să vină, va
veni.
- Dumneata, prietene, eşti plin de voinţă, mândru şi încrezător în tot ceea ce
faci. Ai un scris decisiv, oarecum brutal (nu sunt sigur dacă vreodată o să-i
smulgi părul viitoarei consoarte - mă auziţi, voi, domnişoarelor?- ).
- Acesta nu este scrisul meu, a spus zâmbind, este scrisul fratelui meu, care
este căpitan.
- Dacă m-ai fi lăsat să continui, ţi-aş fi spus că eşti capabil pentru o carieră
militară, dar te-ai grăbit să ieşi basma curată în faţa domnişoarelor.
- D’Artagnan, scrisul tău îl cunosc şi printre alte mii de scrisuri. Ai atâtea
calităţi, încât ar trebui să mă înroşesc când ţi le voi enumera: energii lipsite
de brutalitate, entuziasm, claritate, delicateţe sufletească, o sumedenie de
talente. Spune-mi acum: nu merit un pahar cu vin din mâna ta?
Paharul a venit.
Alte bucăţi de hârtie începuseră să iasă din buzunarele şi poşetele fetelor.
Mi le întindeau cu un soi de timiditate, rugându-mă să le citesc doar parţial,
nu întreg conţinutul.
- Domnişoarelor frumoase, şi voi, domnilor cavaleri, conţinutul scrisorii numi
aparţine. Nici nu-l citesc. Eu mă uit la litere, cel mult la cuvinte, la fraze
nu. Acest scris mare, dezlânat, realizat cu pana ţinută între degetul arătător şi
degetul cel mare, nu prea îmi place. După el se ascunde o domnişoară
pretenţioasă.
Au început acum să urzească tot felul de comploturi. Mi-au adus scrisul unei
domnişoare, care se afla în preajma mea. Majoritatea celor prezenţi s-au uitat la
mine zâmbind cu ironie… rămânând în aşteptare.
- Dumneata, domnişoară brunetă cu ochi albaştri, nu poţi să ai 50 de ani şi
nu cred că suferi de inimă. Acest scris îi aparţine vreunei mătuşi sensibile,
culte, bolnăvioară.
- Acum l-am scris, a adăugat domnişoara, care nu părea să aibă mai mult de
19 ani, şi a râs.
Totul a fost limpezit.
Era scrisul tatălui lui D’Artagnan, care se afla în odaia alăturată. Tentaseră
să mă prindă făcând gafe.
- Deci, ai greşit, mi-a reproşat cineva: este scris de bărbat, nu de femeie.
380