Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

pâlpâind în nenaşterea muşcată de întuneric.
MAMA: Tu eşti plecat într-o călătorie nenorocoasă al cărei infinit cu
ticăloşie l-au ticluit popoarele cărnurilor mele – sânii şi moliciunile lor
tremură într-o trădare nemăsurată.
NENĂSCUTUL: Cine sunt eu dacă încă nu sunt? Stau într-o peşteră fără
porţi şi ferestre amestecat cu maţele inelare. Eu nu ştiu nici ce e somnul şi
nici simetriile vieţii. Eu umblu din ou în ou ca o conversaţie a morţii cu
moartea. Nu-mi pot aşterne nici testamentul pe toate cicatricele fricii, n-am
încă mirosul cenuşii şi nici al Cărţii Dintâi. Cui să te spun, pedeapsă amară?
TATĂL: Sunt un buştean plutind pe fluviul destinului. Am toate inscripţiile
morţii şi toate gloriile necesare unui înfrânt. Cineva credea că este rege
peste toţi morţii – eu nici asupră-mi. Duşmani îmi sunt mărăcinii căinţei.
Faţa mea nu va mai cunoaşte vreodată râsul, voi fi o mică însemnătate în
condica cerului.
NENĂSCUTUL: Gura mea încă nu are verbe şi nici nu va glăsui vreodată
nobleţea cuvintelor. Eu am veacuri multe în nefiinţa mea – voi doar
pământ…
MAMA: Am avut o zi albă îngropată într-o zi neagră. Tu atunci ai venit
prăbuşindu-mi abrupt înălţarea. Cineva L-a furat pe Dumnezeu din mine
fără tunet şi fulger. Fără furtună; tu ai rămas ca o Ţară-niciodată-ntâmplată,
ca o biserică a pântecului meu născocitor. Tu du-te la gingaşi, la cei fără
aripi şi buze. Eu te vomit ca pe o mireasă stricată în mijlocul nunţii. Mă va
împăienjeni păcatul într-o livadă mută, mi se vor despica tălpile să calc doar
pe pânze de sânge şi răni. Adio, adio, fetusul meu fără sexul ştiut, tu –
umbra mea repetată! Prin porţile umerilor tăi nenăscuţi îmi car sacii cu
moarte uscată...
TATĂL: M-am uitat în foc şi-am văzut genele tale privindu-mă. Moartea
însăşi e o împărăţie cu lacătele mereu descuiate şi fără pază. Până la tine
oasele mele nu se ţeseau nici cât pulberea drumului. Într-o zi albă eu voi fi
tu, într-o zi neagră eu voi fi eu...
DUMNEZEU: Adu-ţi aminte rostirile vechi: „Şi spune mormântului: «tu eşti
tatăl meu»; iar viermilor: «voi sunteţi mama şi surorile mele»”. Cartea mea
îşi zbate aripile. Fiul luminii va lovi acoperişurile voastre. Ştergeţi-vă ochii.
Mormântului să-i spui toate întâmplările vieţii.
NENĂSCUTUL: Mai am o oră şi voi fi azvârlit înlăuntrul universului vostru.
O oră mai e – şi mă voi înnegri de prea multă lumină!...
459