Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

Ambiguitatea este parte constitutivă a timpului teatral, timpul spectacolului
suprapunându-se celui de acţiune, fără să coincidă cu el. În timp ce dramaturgii
clasici tind să creeze iluzia că cele două timpuri sus menţionate se confundă,
dramaturgii contemporani pomenesc necontenit, prin aluzii la timpul spectacolului
şi la caracterul fictiv al acţiunii, că aceste două niveluri temporale nu sunt
izomorfe. „Deoarece, spune unul dintre personajele din Soulier de satin de
Claudel, dumneavoastră ştiţi că în teatru noi îl manipulăm timpul ca un acordeon,
după placul nostru, orele durează, iar zilele se pierd”. În tentativele extreme
contemporane, ca cea a lui Peter Handke, se recunoaşte doar existenţa timpului
spectacolului.
„Pentru mine, scrie Handke în Outrage au public, în 1966, adresându-se
spectatorului, timpul nu comportă nici o realitate. Noi refuzăm să jucăm o
acţiune, adică noi refuzăm ideea de timp. Timpul, în opinia noastră, este
trecerea de la un cuvânt la altul. Timpul curge cu vorbele. Noi negăm faptul
că timpul curs poate fi regăsit. Nu poate fi refăcut un act exact în acelaşi
mod. Pentru noi, timpul este timpul vostru. Măsura noastră pentru timp este
măsura voastră pentru timp. Voi puteţi regla timpul vostru după al nostru.
Timpul nu este un nod care are două extremităţi”.
3.4.1. Împărţirea în acte
3.4.2. Unitatea temporală a actului
Exigenţele scenei implică necesitatea ca din acţiune să fie reţinute doar
momentele esenţiale, reprezentaţia neputând depăşi un anumit număr de ore, cu
riscul de a-l obosi pe spectator. Ritmul unei piese de teatru trebuie să fie
gestionat cu eficacitate. Împărţirea acţiunii în acte permite prezentarea numai a
momentelor marcante şi eliminarea unor intervale de timp. Conform epocilor
respective, actul poate fi numit „tablou” sau „episod”. Aristotel definea episodul
ca „o parte completă a tragediei care se află între cântecele complete ale
corului”. Actul constituie o unitate pe care câţiva dramaturgi o subliniază cu un
titlu. În Hernani, Hugo actele le intitulează astfel: „Regele” (I), „Banditul” (II),
„Bătrânul” (III), „Mormântul” (IV), „Nunta” (V), desemnând succesiv pe cei
trei rivali, apoi cele două locuri unde actele vor fi confruntate pentru a
determina astfel structura dramei şi timpurile sale forte.
Scenele în interiorul actului totdeauna se succed fără întrerupere. Numai în
secolul al XX-lea continuitatea temporală a actului a fost bulversată.
Dacă împărţirea în acte este dictată de o constrângere temporală, împărţirea
în scene, dimpotrivă, pare mai puţin motivată. Fiecare scenă nouă este
caracterizată, în cea mai mare parte a timpului, de sosirea sau plecarea unui
personaj. Actualmente, semiologii măsoară indicele de mobilitate al unui
personaj. În „Stratégie des personnages dramatiques”, Solomon Marcus dă
164