Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

În acele spectacole făcuse cunoştinţă cu frumoasa fată, cu părul auriu, de
care s-a legat pe viaţă.
Anecdotele şi întâmplările pe care ni le povestea despre această relaţie erau
nenumărate.
Cândva, îmi spunea, cu vădită bucurie, făcându-ne să râdem în hohote,
organizase un spectacol la Baia Mare. Piesa fiind bună şi artiştii la fel de
buni, şcolile respective le-au dat voie elevilor şi elevelor s-o vizioneze.
Însuşi directorul unei şcoli, preot unit, prieten apropiat al tatălui lui Salustiu,
foarte rigid în concepţiile sale privitoare la noile curente ale tineretului, a luat
loc pe un fotoliu în faţă, între propria fată (aceasta reprezentând un „flirt”
vechi al tovarăşului Salustiu) şi soţie.
Dar ce improvizaţie îi trecuse prin cap regizorului nostru? S-o înceapă piesa
cu un soi de balet à la music-hall. Baletul, fireşte, nu poate fi interpretat
decât într-un costum apropiat de cel al Evei. Când şi-a dat seama de asta,
directorul-preot şi-a acoperit ochii cu mantaua ca să nu vadă nimic, şi-a luat
de o mână soţia şi de alta fata, ieşind afară ca furtuna. Fata însă, în drumul
spre uşă, continua să fie cu ochii pe scenă, pe balet…
Această întâmplare, Salustiu ne-o povestise de mai multe ori, cu
completările respective, făcându-ne să explodăm în râsete. Dat fiind că pe
preotul în cauză îl cunoşteam, puteam s-o gust „materia” împreună cu
nuanţele sale locale.
În ceea ce priveşte piesa, în ciuda faptului că directorul a fugit, ea a
continuat, bucurându-se de un real succes.
Frumos ca înfăţişare, dulce în vorbe, foarte cultivat şi cu o ironie rafinată, a fi
în preajma lui era totdeauna o plăcere, iar multe fete frumoase ale oraşului,
care visaseră şi speraseră cândva să devină al lor, continuau să se uite la el cu
dragoste. „Paznicul” însă, cu părul de aur, se afla totdeauna lângă el. Şi faptul
acesta, alături de alte episoade ale trecutului, era pentru noi o ocazie de
distracţie fără capăt.
Şi când stăteam de vorbă sau goleam pahare, unul după altul, tovarăşul
Lucian T. („fratele meu cel bătrân” cum îl poreclea Salustiu) consuma film
după film pentru a-i trece în veşnicie zâmbetul delicat al unei domnişoare
brunete.
Această domnişoară avea doar douăzeci de ani, iar colegul meu avea
douăzeci şi opt, plus o grămadă de sentimentalism… Aceste treburi însă nu
ne aparţin nici mie şi nici cititorului.
Spre seară ne-am dus la casa tovarăşului D’Artagnan.
Acolo am găsit prieteni noi şi vechi.
O tânără profesoară, proaspătă absolventă a Universităţii din Cluj, studenţi,
studente, printre care şi „cele trei surori B”.
D’Artagnan parcă crescuse puţin doar într-o noapte. Probabil din cauza noii
coafuri, a veşmintelor şi a tocurilor înalte a pantofilor.
378