Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

- Hei, omule, coboară pe pământ, nu sta posomorât, mi-a strigat Salustiu T.
ciocnind cu tărie paharul său cu al meu. La mulţi ani!
- No, servus, i-am spus eu, folosind expresia locului cu o uşoară ironie, şi lam
ridicat paharul.
Era un vin atât de bun şi uşor, vinul acesta al văii râului Someş, în paharele
subţiri, cristaline, încât nu apăsa deloc pe buze.
După ce ne-am golit paharele, Salustiu m-a aţâţat prieteneşte pentru
melancolia mea.
- Nu vă preocupaţi că este trist acum - a spus - deoarece mărul a înflorit şi
va deveni din nou bucuros: Baia Mare este frumoasă, dar şi mai frumoase
sunt domnişoarele noastre.
Am râs cu toţii.
Mai mult însă a râs el însuşi.
Cu o ofensivă de bucurie ca nimeni altul.
Adevăratul motiv al tristeţii mele însă, nu l-a înţeles nici el, dar nici eu.
Parcă-l am şi acum în faţa ochilor pe avocatul Salustiu T., cu chipul său
optimist, totdeauna optimist, cu ochii castani în spatele ochelarilor cu ramă
elegantă, în care nu se vedea nicio urmă de durere. Era plin de viaţă, sufletist,
viteaz, cu un curaj implacabil privind viitorul.
Când râdea, şi râdea des, lăsa să i se vadă dinţii albi, iar printre ei, o
strălucire aurie, în dantura de jos.
Nicio legătură nu făceam între dintele său din aur, strălucitori, şi pumnul cu
dinţi culeşi în mormintele austriecilor, când a fost săpat terenul.
… Era primăvară, el era tânăr, cu o femeie frumoasă în preajmă, pe care o
iubea la fel ca pe propria viaţă, era în ţara lui.
Legătura la care m-am referit mai sus şi tristeţea mea le înţeleg acum, după
atâţia ani, aflând că Salustiu a căzut la Stalingrad, în luna august din
patruzeci şi doi.
Salustiu T. era foarte tânăr, mai tânăr decât mine şi decât fratele său (căruia
îi spunea totdeauna „fratele meu cel bătrân”, fiindcă acesta se căsătorise mai
devreme), dar viaţa o trăise pe deplin.
Ca student, iar mai târziu ca liber profesionist, se ducea des la capitală, conform
unui program precis, ca să se distreze. Umbla prin teatre, frecventa mai degrabă
teatrul de operă, se ducea la concerte, la restaurante cu orchestre selecte - singur
sau însoţit - iar fratele său, puţin mai timid, mai stăpânit, mai închis în sine,
prefera tot timpul orga grea al Catedralei Sfântului Iosif sau conferinţa vreunui
orator clerical sau civil.
De când era student şi până când s-a însurat, Salustiu publicase mult în
ziarele locale, pregătise şi ţinuse conferinţe culturale, recitase poezii…
Personal organizase spectacole teatrale în câteva oraşe transilvănene, cu
artişti diletanţi, majoritatea studenţi şi studente, pe care îi selectase şi îi
adunase. Sigur că, fiind foarte talentat, un rol de jucat la teatru şi-l rezerva
pentru sine însuşi.
377