Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

afective şi psihologice, pe care le trasează un dramaturg atunci când încarnează
elaborările imaginaţiei sale.
Eugénie, această comedie lacrimogenă, pare mult mai importantă decât o pot
impune meritele sale literare şubrede, asta cu atât mai mult cu cât aflăm că „în
momentul când apare, autorii dramatici sunt rari şi lipsiţi de talent” sau când
ştim că ea a contribuit, alături de un Memoriu celebru, la inspirarea operei lui
Goethe: Clavigo. O valoare documentară suplimentară i-o conferă faptul că
această operă conţine germenii intrigilor ce stau la baza atât a Bărbierului din
Sevilla, cât şi a Nunţii lui Figaro; dar demonstrarea acestei filiaţii nu ne
preocupă aici.
Interesul pentru teritoriul manifestării nonverbale a personajelor ne reţine atenţia
începând încă din lista cu Veşmintele personajelor, conforme stării fiecăruia
dintre ele, în Anglia, unde se petrece acţiunea. Comportamentele vestimentare,
cum le numim noi, ale personajelor, sunt descrise cu lux de amănunte, pentru
impunerea unei caracterizări precise a stărilor sociale, conform uzanţelor epocii în
locul ales ca teatru al acţiunii.
Indicaţiile privind comportamentul personajelor (ele preced actul I)
izbutesc, de la bun început, să comunice date importante privindu-i pe cei
aflaţi în scenă. „Teatrul reprezintă un salon, de tip franţuzesc, de cel mai
bun gust. Cuferele şi pachetele indică faptul că cei de faţă tocmai au sosit”
(p. 285). Prima replică, a slujnicei Betsy („Ce frumoase-s toate! Însă trebuie
să vedeţi camera stăpânei”) ne lămureşte, în continuare, că familia se află
într-o locuinţă nouă.
Încunoştinţaţi asupra ponderii comportamentului nonverbal în textul
Eugénie, să examinăm antractele, pentru a verifica dacă ele aduc ceva nou şi
util textului rostit.
În actul I aflăm că familia baronului Hartley, venită din provincie, e
găzduită de contele Clarendon, soţul lui Eugénie (legătura matrimonială e
cunoscută doar de mătuşa acesteia, doamna Murer). Stăpânul casei lipseşte
din Londra. Venit să-i salute pe oaspeţi, este obligat să dea nişte explicaţii
ad-hoc, să lămurească zvonul care circulă despre căsătoria urmând s-o
contracteze ziua următoare cu altcineva. Următoarele indicaţii succed
ultimei replici: „Intră un servitor. După ce a aranjat scaunele ce se află în
jurul mesei de ceai, ia cu sine serviciul de ceai şi vine să mute masa la locul
ei, lângă peretele lateral. Cară pachetele care ocupă câteva fotolii şi iese,
privind în urmă să verifice dacă toate sunt în ordine” (p. 301). Orice
spectator al teatrului contemporan este, desigur, surprins: astfel de
debarasări ale scenei de piese de recuzită, realizate de o slugă a casei,
reprezintă mişcări uzuale ale punerilor în scenă moderne; astăzi, ca şi în
explicaţiile lui Beaumarchais, rolul lor este de a nu se întrerupe acţiunea de
pe scenă prin căderea cortinei. Fără să generalizăm, multe din aceste
166