Revista Haemus nr. 30-32 - Libraria pentru toti

femmes, când s-a şi însurat cu această fată tânără, care avea douăzeci de ani
mai puţin decât el, iar peste patru ani a scris Le Misanthrope, tocmai când şi-a
pierdut orice iluzie, ştiind bine că nu ar reuşi niciodată să fie iubit de ea. La
primele două piese, el joacă rolurile unor „bărboşi”, adică bătrâni (Sganarelle,
Arnolphe). La cea de a treia, el este Alceste, gelosul tiranic. El imprimă
personajului său trăsături caricaturale, pentru a-şi îndepărta cât mai bine
propria durere. În acelaşi mod, jucând pe Argan, în Le Malade imaginaire, el
râde de propria angoasă legată de moarte. De fapt, Molière a murit pe scenă,
în noaptea celei de a patra reprezentaţii a piesei sus menţionate. De aceeaşi
natură este şi piesa Le Roi se meurt, pe care Ionesco a scris-o tocmai când
boala era în curs de a-l răpune.
Molière însă nu este nici Arnolphe şi nici Argan, aşa cum Ionesco nu este
regele. Personajele dramatice, într-un proces metonimic, sunt rupte de autorul
lor, ele sunt mai îndepărtate de dramaturg decât sunt personajele romanului.
Dubla mediatizare funcţionează pentru autor ca o formă de „negare”. Noi îl
luăm termenul în sensul său freudian, potrivit căruia fiinţa, în timp ce
formulează un sentiment refulat, se auto-apără negând că-i aparţine. Dacă
Gustave Flaubert poate afirma: „Madame Bovary sunt eu însumi”, nici un alt
dramaturg nu s-a exprimat în aceşti termeni când este vorba de propria operă.
„Ele sunt deja detaşate de mine”, scrie Pirandello în prefaţa Şase personaje în
căutarea unui autor, în 1921, referindu-se la modul cum personajele s-au impus
imaginaţiei sale şi la raportul pe care îl ţine cu ele în cursul scrierii piesei. „Ele
trăiesc pe seama lor, ele au căpătat voce şi mişcare; au devenit ele însele în
această luptă pentru viaţă pe care au fost nevoite s-o ducă împotriva mea; sunt
personaje care reuşesc să vorbească şi să se mişte singure; ele se văd deja ca
atari; ele au învăţat de asemenea să se apere în faţa altora. Ei bine, atunci să le
lăsăm să meargă acolo unde s-au obişnuit să meargă personajele de teatru ca să
aibă o viaţă: pe o scenă. Şi să vedem ce se va petrece”, afirmă Luigi Pirandello.
Un alt exemplu: Beckett s-a simţit strâmtorat când piesa sa dramatică a
conceput-o în stil romanesc. Din acel moment, el s-a distanţat de sine însuşi,
dând piesei dramatice un al doilea suflu.
2.1.3. Inexistenţa unui plan prestabilit
Dramaturgul nu poate să se exprime direct: nu am niciodată arhitectura
ansamblului operei dramatice. În teatru nu există nimic echivalent, nici pe
plan metodic, cu Comédie humaine de Balzac, să zicem, în sânul căreia
fiecare roman ocupă un loc bine definit, nici cu structura lui Rougon
Macquart, conceput de Zola înainte ca această operă să fie scrisă şi
simbolizată prin arborele genealogic reconstituit de doctorul Pascal în
ultimul roman care închide ciclul respectiv. Aşa procedează în permanenţă
159