Ludmila Ulitkaia - Imago

şefii ei să-i tragă o săpuneală zdravănă că-şi educase rău fata, publică în
revista la care lucra un articol plin de venin împotriva cărţii defăimătoare a
fostului profesor şi se angajă să-l acuze public în procesul politic intentat
nemernicului ăstuia. Din momentul acela, relaţia cu fiica ei se deterioră serios.
Olia trăia în casă ca o străină. Nu povestea nimic despre ea, venea, pleca,
ba se plimba cu Kostia, ba dispărea o zi, două. În februarie începu procesul
profesorului şi al prietenului său, la fel de îndrăzneţ şi el, care reuşise să
treacă manuscrisul peste graniţă, în Occident. Olia alergă la tribunalul din
Krasnaia Presnia şi nimeri într-o mulţime de oameni, bărbaţi şi femei, tineri
inteligenţi, cu aer impertinent. Părea că se cunosc între ei, din când în când
unul dintre bărbaţi scotea o sticlă din servietă sau o gamelă din buzunar, şi şi-o
treceau de la unul la altul. În clipele acelea Olia se simţea singură şi
nefericită: nu-i dădeau şi ei să bea. Într-o zi, intrând în braseria de lângă
tribunal, mai mult ca să se încălzească decât ca să mănânce, nimeri la masă cu
grupul de tineri care o recunoscură ca fiind de-a lor, îndată ce le zise că
profesorul inculpat îi conducea lucrarea de diplomă şi că din cauza asta fusese
exmatriculată.
Tânărul înalt pe care îl remarcase mai devreme în mulţime, fiindcă în ciuda
gerului cumplit nu purta căciulă, avea cârlionţii acoperiţi cu fulgi de zăpadă, şi
din când în când îşi scotea aparatul de fotografiat sau vâra nişte hârtii în mâna
cuiva, iar o dată a fost îmbrâncit într-un autobuz de faţă cu toată lumea şi dus
de acolo, deci tânărul ăsta vesel îi oferi puţină vodcă de contrabandă, chiar
lângă afişul în care scria negru pe alb că e strict interzis să se aducă şi să se
consume băuturi alcoolice, şi ea bău aproape jumătate de pahar.
O cuprinse fericirea: mirosea a colţunaşi răsfierţi şi a şube jilave, venea şi
un pic de miros de clor şi de acru de la alcool, în plus, se simţea primejdia şi
cutezanţa aproape obraznică de a o înfrunta, şi Olia înţelese că era primită în
partidul simpatizanţilor celor acuzaţi. Fericirea asta semăna cu bucuria din
copilărie de a fi împreună la adunările pionierilor, la focurile de tabără
scânteind sub cerul de un albastru electric, la campaniile de recoltare a
cartofilor, de a cânta împreună în trenuri, şi se lămuri că bucuria din copilărie
era înlocuită cumva sau prevestea solidaritatea adevărată a unor oameni
inteligenţi, importanţi şi curajoşi. Păreau a fi prieteni credincioşi, se băteau pe
umăr, izbucneau uneori în râs, dar de cele mai multe ori îşi şopteau ceva cu un
aer misterios. Cel mai atrăgător era lunganul cu cârlionţi. Numele lui era Ilia.
El turna băutura.
Aşa se face că familia Oliei continua să trăiască în trecut, în vreme ce ea