Ludmila Ulitkaia - Imago

până la Moscova.
În staţia de autobuz nu reuşiră să scape de miliţieni. Tinerii făcură cerc în
jurul familiei de tătari, Jenia cochetă cu cei doi miliţieni, vorbi cu ei vrute şi
nevrute, şi până la urmă Edik scoase o legitimaţie de ziarist expirată de mult şi
i-o flutură în faţă locotenentului. Miliţienii din provincie acţionară mai timid
decât cei din Moscova, sau poate că rămaseră impresionaţi de înălţimea
nemăsurată a lui Edik şi de ochelarii lui cu rame de baga, aşa că în momentul
când autobuzul îşi deschise uşile pufăind, toţi cei şapte se urcară rapid şi se
făcură nevăzuţi în fundul maşinii. Sau poate că băieţii ăştia buni, în slujba
miliţiei, voiau să scape de o grijă în plus…
Pe urmă totul merse uns – brigada de conductori ai trenului formată din
kazahi, nu se ştie de ce, îi instală pe pasagerii clandestini pe „locurile ţinute
sub cheie“, ferindu-i de controlori cât dură drumul, şi la capătul a două zile de
mers, aceştia ajunseră la piaţa Komsomolskaia. După încă o jumătate de oră
Miha împreună cu Aliona şi oaspeţii lor tătari se găseau în camera mătuşii
Ghenia, loc care văzuse atât de multe până atunci, şi douăzeci şi patru de ore
mai târziu, fostul erou al Uniunii Sovietice, fostul căpitan Usmanov, unul dintre
iniţiatorii mişcării pentru reîntoarcerea tătarilor în Crimeea, împreună cu
soţia, Alié, şi fiica, Aişé, zburară cu avionul din capitala patriei sovietice
până în capitala Uzbekistanului şi ajunseră la casa lor din Taşkent, unde îi
aşteptau rudele şi prietenii. Eroul comunist Usmanov puse pe o tavă un pumn
de pietricele aduse din vechiul cimitir al musulmanilor de la Eski-Iurt şi zise:
— Priviţi. Au venit la noi pietrele noastre, şi într-o bună zi o să mergem şi
noi la pietrele noastre.
Începând din anul acela, Miha primi regulat în casă mulţi tătari tineri, veniţi
cu petiţii, proteste şi reclamaţii. Dormeau pe podea, pe o saltea pneumatică…
Erau mai aproape de inima lui preocupările tătarilor, în fond, nişte străini
pentru el, decât demersurile evreilor pentru repatrierea în Israel. La urma
urmelor, exilul evreilor dura de două mii de ani, era o istorie prea îndepărtată,
pe când istoria tătarilor era proaspătă, casele şi fântânile lor din Crimeea nu
fuseseră încă distruse, tătarii mai păstrau amintirea soldaţilor sovietici care îi
deportaseră şi a vecinilor care le ocupaseră casele.
Miha, suflet bun, se implică serios în cauza aceasta străină, care nu-l privea
defel. Îi ajută pe tătari să compună scrisorile, să le trimită şi să menţină
contactele. Plecă de mai multe ori în Crimeea ca să îndeplinească misiunile
încredinţate de confraţii lui tătari, adună împreună cu Ravil, noul său prieten,
mărturii despre deportarea din 1944…