Ludmila Ulitkaia - Imago

lor, cu nobleţea lor, cu simţul onoarei… Sania examină chipul lui Ilia şi se
întrebă cu care dintre bărbaţii ăştia minunaţi semăna. Nu cu uscăţivul şi
mărinimosul Bolkonski, nu cu grasul şi mintosul Bezuhov, nici cu minunatul şi
dragul de Petia Rostov, nici cu Nikolai, bineînţeles… Mai degrabă cu
Dolohov.
Maria Fiodorovna, mama lui Ilia, şedea de două zile pe scaun, lângă uşa de
la intrare. Nu aveau încă telefon, şi Anna Aleksandrovna n-o putea anunţa că
fiul ei era în viaţă. Să iasă pe stradă îi era frică. Oricum, din cauza trupelor
armatei şi miliţiei era imposibil să traversezi liniile de tramvai la întretăierea
bulevardului Cistoprudnîi cu Maroseika.
Deasupra oraşului plutea spaima – o spaimă foarte veche, cunoscută doar
din mitologia greacă, pusese stăpânire pe oraş, revărsând asupra lui o apă
neagră ca smoala, o spaimă care apărea doar în coşmarurile copiilor, şi care
urca din străfundul sufletului. Un fel de magmă subterană irupea, ameninţând
viaţa oamenilor.
Şi părinţii lui Boria Rahmanov aşteptau înlemniţi de spaimă. Nu reuşeau să
cheme la telefon miliţia, spitalele, morga. Telefoanele erau ocupate.
Aveau să-l găsească pe Boria abia după patru zile, printre trupurile întinse
pe zăpadă, lângă morga arhiplină de la Lefortovo. Aveau să-l recunoască după
eticheta de pe cămaşa luată de la spălătorie – Galina Borisovna Rahmanova nu
spăla de mână cămăşile albe, le ducea la spălătorie. Pe mâna fiului mort era un
număr scris cu culoare violetă – 1421.
Pe oamenii aceştia călcaţi în picioare îi înmormântară fără zarvă, pe ascuns,
şi numai numărul de pe mâna lui Boria stătea mărturie că erau cel puţin 1500
de morţi.
Nimeni din partea şcolii nu depuse vreo coroană de flori pe mormântul lui
Boria Rahmanov. Nici urmă de flori în acele zile – erau toate destinate
Conducătorului.
Dintre fotografiile făcute de Ilia, numai două erau reuşite. După părerea lui,
n-a fost suficientă lumină. Altele nu mai existau, în afară de acelea oficiale, cu
sicriul din Sala Coloanelor, apărute în toate ziarele.