Ludmila Ulitkaia - Imago

rochiilor ample, albastre şi verzi, a braţelor pline, a degetelor groase,
terminate cu unghii mari şi roşii, a mişcărilor largi şi rotunde. Ah! O ditamai
femeia nu numai din pricina datelor fizice excepţionale, ci şi a caracterului.
Porecla ei era Vaca. Chiar că semăna cu o vacă. Cu vaca Europa. Generalul nu
ştia însă nimic. Deşi… Că era o zeiţă, asta o ştia. O diviniza. Niciodată nu i-a
trecut prin cap lui Afanasi Mihailovici gândul meschin de a-şi înşela nevasta.
Una era soţia, alta era Sofocika. Cu totul alta. Dacă nu se întâmpla să apară în
viaţa lui, el nu afla niciodată ce-i dulceaţa dragostei, ce-i Femeia, cum îl făcea
ea să uite de toate pe bărbatul hârşit de viaţa de genist.
Din 1949, de când lucra din nou pentru el, o singură dată, la sfârşit de tot, îl
puse într-o situaţie neplăcută. Îngenuncheată înaintea lui, ea îşi înfundă faţa în
pantalonii bufanţi din gabardină şi-i lăsă o urmă de ruj în locul acela cu
ruşinea… Ce putea să facă el? Îi zise: nu, să nu-mi vorbeşti de fratele tău.
„Să intervin pentru fratele tău, se gândi el, trebuie mai întâi să te păstrez pe
tine.“
Nu-i merse însă. Ofiţerul politic îl chemă şi-i ceru să scape de secretară.
El bălmăji aceleaşi lucruri fumate, că e o salariată indispensabilă,
valoroasă. Interlocutorul său, căpitan tânăr, blond cu părul încâlcit, cu ochii
prea apropiaţi, formând un opt alburiu, şi cu epoleţi albaştri, i-o întoarse: că
generalul a uitat că fusese pe front, că binemeritase de la patrie, că măcar să
fie respectat cât e un colonel…
— Vă puneţi la adăpost amanta! Cunoaşteţi doar că eu ştiu ce ştiţi…
— Faceţi ce ştiţi, se lăsă păgubaş Afanasi Mihailovici în a doua oră de
discuţii, dumneavoastră cu responsabilităţi de conducere, eu cu drumurile,
podurile, căile de acces.
Albinosul zâmbi în duşmănie, dădu din cap. Nu-i era de ajuns că generalul a
acceptat s-o dea afară pe secretară. Continuă târguiala, pornind din aproape în
aproape. Semăna cu o discuţie de lucru, dar căpitanul continua să-l facă să
bată în retragere: ştia tot, şi despre ce se întâmpla în biroul generalului, şi
despre întâlnirile lui secrete. Făcea numai aluzii, nu zicea nimic de-a dreptul.
Pe urmă, dintr-odată, pac! Nu vă întâlniţi în pasajul Daev? N-o cunoaşteţi pe
Anna Markovna, sora Sofocikăi? Profesoară, da? Nu-l ştiţi deloc pe Iosif
Markovici, frăţiorul, actor la teatrul evreiesc Gosset?
„Sapă doar în viaţa Sofocikăi?“, se întrebă la urmă Afanasi Mihailovici. Îl
trecură sudorile.
— Bun, ne despărţim?
Se despărţiră, o semnătură şi atât. A doua zi îi trimiseră o nouă secretară,