Ludmila Ulitkaia - Imago

Ochioasă, bălaie, jilavă,
Şi ochii verzi ce somnoros se-nchid anume
Ta-ra-ta-ra ta-ra-ta-ta…
Fetiţa adormi. Miha îşi îmbrăţişă soţia. Ea îl făcu să tacă punându-i mâna
pe buze şi zise:
— Nu mi-ai spus nimic nou. Ştiu totul. Am vorbit cu avocatul lui. N-o
cunoşti pe Natalia Kirillovna. O femeie remarcabilă. Am rugat-o să-i transmită
că nu vreau să-l mai văd niciodată.
Ea nu rosti cuvântul „tata“. Miha îi îndepărtă mâna:
— Ai înnebunit, Aliona. Nu se poate aşa ceva. Îi plângi de milă…
Totul era ca înainte – cartierul, vecinii, podeaua crăpată pe culoar, plopii
din curte, bordura veche din piatră care înconjura altădată straturile cu flori,
fostul patinoar… vânzătoarele de la brutărie şi pescărie, administratorul
blocului. Dar parcă nu trecuseră trei ani, ci treizeci. Miha avea mereu impresia
că e de ajuns o singură mişcare neatentă ca totul să se facă praf şi pulbere –
casa, cartierul, fetiţa, soţia, întreg oraşul şi luna aprilie atât de caldă şi de
prietenoasă în anul acela.
Anna Aleksandrovna fu prima persoană pe care veni s-o vadă Miha seara,
în a doua zi de libertate. Ei îi povesti Miha că tatăl Alionei dăduse o
declaraţie împotriva lui şi că se teme că va fi iarăşi închis.
Anna Aleksandrovna se pregătise pentru venirea lui Miha, în ajun îşi
petrecuse toată ziua în bucătărie.
— Să ştii, Miha, că toate-s noi şi vechi sunt toate. Pe soţul meu l-a înfundat
fratele lui bun. Au pierit amândoi. Soarta hotărăşte, şi nu purtarea noastră,
bună sau rea. Te rog, ia şi mănâncă.
În trei ani se schimbase mult, era greu de recunoscut: faţa îi era suptă şi
întunecată, părul i se rărise, ochii i se decoloraseră devenind aproape galbeni.
Se schimbase cu totul şi felul lui de a vedea lucrurile.
Anna Aleksandrovna nu se schimbase deloc: reţeaua deasă şi subţire de
riduri, de parcă un gravor i le incizase cu o daltă foarte fină, îi apăruse pe faţă
foarte devreme şi tot aşa rămăsese, nu-i urâţise chipul. Deşi se apropia de
optzeci de ani, arăta mult mai tânără. Privind-o şi încercând să-i înţeleagă
cuvintele de neînţeles, Miha îşi dădu seama că Anna Aleksandrovna era o
femeie neobişnuit de frumoasă. Şi mai mult decât frumoasă. Prin voalul
ridurilor şi noianul anilor, îi văzu chipul minunat, strălucitor.
— Mi-a fost aşa de dor de casa dumneavoastră, Anna Aleksandrovna… De-