Ludmila Ulitkaia - Imago

Fugarul
Furtuna s-a declanşat la două şi jumătate noaptea şi s-a desfăşurat întocmai
ca o operă sau simfonie – cu uvertură, cu laitmotive şi cu duetul apei şi al
vântului. Fulgerele se avântau în coloane, scânteind în bubuitul neîntrerupt al
tunetelor, apoi au urmat antractul şi actul al doilea. Într-o clipă Mariei
Nikolaevna îi încetă durerea de inimă care nu-i dăduse pace toată ziua,
căpitanului Popov îi trecu durerea de cap chinuitoare, îl sâcâise douăzeci şi
patru de ore încontinuu. Chiar reuşi să tragă un pui de somn înainte să-şi
înceapă munca. Doar un lucru nu apucă să facă – să pună ştampila pe
documentul oficial. Dar o putea face pe urmă.
La nouă fix sună la uşă. Nu veni nimeni să deschidă timp îndelungat, apoi se
auzi forfotă în spatele uşii.
— Cine-i acolo? Cine-i? Cine? se oţărî la interlocutorul nevăzut o voce de
femeie răsfăţată.
În sfârşit, întredeschiseră uşa, dar fără să scoată lănţişorul. Sivţev şi
Emelianenko – se mutau de pe un picior pe altul – tare se mai grăbeau să
înceapă şi să-şi termine munca. Nătângi băieţi! Popov arătă în dâra de lumină
legitimaţia şi cei dinăuntru deschiseră în sfârşit uşa. Martorul, şeful
comitetului de bloc, intră primul tropăind, era un băiat de-al lor.
— Muratov Boris Ivanovici locuieşte aici?
Apăru imediat Muratov. Masiv, la vreo patruzeci de ani, cu barbă, în halat
albastru, s-ar putea zice că era de velur.
„Nu există asemenea halate la noi, îşi zise pornit Popov. …Din străinătate,
asta-i. De unde le iau?“
— Actele, vă rog, ceru el foarte politicos.
Muratov se întoarse vrând să intre în camera vecină, de acolo tocmai ieşea
soţia lui, frumoasă bineînţeles, şi tot în halat albastru! Asta-i bună! Două
halate la fel!
— Vă rog să luaţi la cunoştinţă, zise Popov.
Îi întinse hârtia cu ordinul de percheziţie. Nu i-o dădu în mână, ci i-o arătă
de la mică distanţă.
— Îmi permiteţi? vru s-o apuce Muratov.
Popov se feri să i-o dea.
— Ce să vedeţi, se înfurie Popov, e un mandat de percheziţie, asta vă zic.
Din mâna mea, vă rog.