Ludmila Ulitkaia - Imago

revoluţiei ruse, aceiaşi demoni dostoievskieni, se învârtejeau prin cotloanele
întunecoase ale parcului în paragină. Umbra lungă a lui Cehov, care nu avea
nici o vină în toate astea, se întindea înspre magazinul de legume al lui Immer,
unde scriitorul mergea odinioară să-şi cumpere seminţe selecţionate, iar în
corpul de casă vecin, şi cam tot pe atunci, sub protectoratul lui Savva
Morozov 68 , nu la fel de nevinovat, murea blândul Levitan, pictorul evreu,
cântăreţ al naturii ruse.
La doi paşi de acolo, la colţul străzii, acum douăzeci de ani, trosnind şi
scrâşnind, tramvaiul… Da, da, Murîghin.
Dar în mare, lucrurile progresau, fără îndoială!
Lui Ilia îi veni pe loc ideea să-i facă prietenului său o propunere
interesantă. Samizdatul devenise un fenomen social, şi nevoia de materiale noi
creştea văzând cu ochii. Pe la mijlocul anilor şaizeci, se trezise şi provincia.
Samizdatul nu era numai opera idealiştilor entuziaşti. Se năştea o adevărată
piaţă, în care acţionau oameni de toate felurile, printre care şi unii care aveau
interese comerciale. Pe lângă publicaţiile al căror preţ era dat doar de costul
hârtiei şi al fotocopierii, apăreau mărfuri fabricate spre a fi vândute. Apăruse
de asemenea un simulacru de reţea de distribuţie. Unul dintre participanţii la
acest fel de comerţ era chiar Ilia. Miha l-ar putea ajuta la distribuirea
materialelor.
Bun, Miha nu avea cum să devină un distribuitor pe cinste, care să nu bată la
ochi, cu asta Ilia era lămurit: putea fi lesne remarcat, era prea sociabil şi puţin
cam imprudent. Dar era om de încredere, devotat şi avea simţul răspunderii.
Probabil că Ilia nu i-ar fi făcut o asemenea propunere, dacă Miha ar fi avut din
ce trăi. În plus, avea şi nevastă!
Aşa ajunse Miha comis-voiajor.
Primele deplasări le făcu aproape de Moscova. Îşi punea în spate rucsacul
plin cu samizdat şi lua trenul până la staţiile apropiate: Obninsk, Dubno,
Cernogolovka. Avea întâlnire acolo cu tineri cercetători, le înmâna literatura,
primea banii şi se întorcea în aceeaşi zi.
Nu avea voie să facă cunoştinţă cu ei. Miha se prezenta cu numele de
Andrei, şi cel din faţa lui nu se prezenta în nici un fel. De obicei, zicea doar
atât: „din partea lui Aleksandr Ivanovici“ sau „din partea lui Lev
Semionovici“.
De fiecare dată, din totalul sumei, Miha primea cinci ruble câştigate cinstit,
care-i frigeau uşor palma.
Altceva era când lucra cu surdomuţii. Internatul reprezenta, în felul lui,