Ludmila Ulitkaia - Imago

Trebuie să fac cumva să-l întreb ce s-a petrecut cu el: de ce zace aici singur,
pe jumătate beat, printre cele mai bune cărţi ruseşti.
Poate că frumuseţea va salva lumea, sau adevărul, sau naiba ştie ce altă
minune, dar orice ai face, frica e mai tare decât toate, frica ne distruge pe toţi
– distruge în faşă frumuseţea, tot ce e minunat pe lume, înţelept, veşnic… Nu
Pasternak va rămâne, ci Mandelştam, fiindcă la el e prezentă mereu groaza de
vremurile în care trăieşte. Pasternak tot voia să se împace cu ele, încerca să le
explice într-o formă pozitivă.
Ilia se sătură să aştepte, ciocăni uşurel în lemnul mesei. Profesorul adormit
tresări şi închise gura.
— A, Ilia. Te aşteptam.
Ilia scoase sticla din buzunarul mantalei şi o puse pe masă. Viktor Iulievici
se ridică în picioare clătinându-se.
— Da, da, acum, imediat, se agită el.
Scoase din bufet două pahare şi veni zâmbind uşor:
— Mâncare n-am.
Ilia îşi înfundă mâna în buzunar şi scoase o lămâie:
— Un praf de zahăr măcar.
— Este.
Îşi umplură paharele – speciale pentru coniac, pântecoase. Mâna
profesorului arăta minunat, cu degete lungi, palide, unghiile tăiate scurt. Ţinea
paharul de picior, parcă-l mângâia.
— Ei, dragul meu prieten! Vezi unde am ajuns amândoi? zise Viktor Iulievici
zâmbind.
Îi lipseau doi dinţi din partea stângă. Ce voia Ilia să-l întrebe? Ce voia să-i
spună? Nimic. Exact asta voia: să stea cu el, să bea un pahar, să sufere
împreună, să-şi arate unul altuia compasiunea, dragostea dezinteresată. Beau în
tăcere. Se simţeau mult mai bine acum.