Ludmila Ulitkaia - Imago

născută din mâini, trăieşte doar o clipă înainte să se stingă, preluată de undele
care se împrăştie în spaţiu. Dar clipa aceea unică, efemeră e reversul
eternităţii muzicii. Iertaţi-mă, Maria Veniaminovna, că spun asemenea prostii
de faţă cu dumneavoastră… Bobocika, Liza, dragilor! Vă doresc din suflet ca
muzica să nu vă părăsească, să vi se dezvăluie cât mai în profunzime, în toată
plenitudinea ei.
— Nora! se auzi o voce gravă, puţin stridentă. Minunate plăcinţele! Să-mi
dai, te rog, două, să le iau cu mine.
Eleonora îi aruncă o privire mânioasă:
— O să-ţi dau, Maria Veniaminovna, o să-ţi dau!
— Asta s-o treci în Memoriile tale, Saniecika. Să nu uiţi, îi şopti Anna
Aleksandrovna.
Dar Sania, în faţa atâtor personalităţi adunate la un loc, avea impresia că se
afla în primul rând la parter şi că vecinul lui cu şalul de leopard nu era un
oarecare, invitat la masă din întâmplare, ci era cineva care ştia un lucru
important, se vedea pe faţa lui. Dar cine era el? Cine? Bătrâna, care ceruse
plăcinţelele pentru acasă, Maria Veniaminovna, era idolul lui Sania, de când o
ascultase prima dată în concertul la care îl duseseră în copilăria lui.
După ce mâncară – ignorând obiceiul vechi cu sărutul însurăţeilor – trecură
în camera de lucru. Acesta era unul dintre ultimele apartamente boiereşti de pe
strada Marx şi Engels, fostul pasaj Malîi Znamenski, în spatele muzeului
Puşkin, şi poate că era singura familie din ţară care locuia în acelaşi
apartament din momentul construirii casei, în anul 1906. Nici străbunicul, nici
bunicul, nici tatăl, nici Boris n-au fost scoşi din casă, nu li s-a restrâns spaţiul,
n-au fost arestaţi. O legendă a familiei spunea că exact în apartamentul acesta,
şi nu în acela al Peşkovei, ascultase Lenin sonata nr. 23 de Beethoven,
interpretată de Isai Dobrovein, fratele mai mic al Eleonorei Zorahovna. Aici,
în camera vecină, rostise Lenin, sau inventase Gorki faimoasa frază: „O
muzică minunată, supraomenească. […] Dar nu pot să ascult prea des muzică,
căci ea are influenţă asupra nervilor; îmi vine să spun fleacuri plăcute şi să-i
mângâi pe căpşoare pe oamenii care, deşi trăiesc într-un infern murdar, pot
crea atâta frumuseţe…“ 46
Fleacurile n-au fost atât de plăcute, şi capetele au zburat cu miile în urma
mângâierilor lui…
Toate legendele acestea, care erau acum ale familiei ei, i le povesti Liza lui
Sania, ducându-l pe balcon. Îi mai spuse că Dobrovein nu cântase în seara
aceea Appassionata, ci sonata pentru pian nr. 14, Sonata lunii. Experţii