Ludmila Ulitkaia - Imago

nu cumva trebuia să se sfătuiască cu ea înainte să-şi dea consimţământul. Olga
lămuri imediat totul:
— Poate că o să stea şi prietenul meu aici.
Bătrânul general se sufocă de indignare: vasăzică a divorţat fără să întrebe
pe nimeni, şi-a făcut acum rost de un iubit, vrea să-l aducă în casă şi aşteaptă
ca tatăl ei să fie de acord şi să-i îngăduie să vină cu el. Tăcu o clipă şi zise
ridicând din umeri:
— Trăieşte cu cine vrei, nu mă priveşte…
Se încruntă, termină de mâncat în fugă chifteaua de la stat şi plecă să-şi facă
siesta după prânz, adică să tragă un pui de somn.
Câteva zile mai târziu, pe terenul imens al generalului intră o Pobeda veche,
din ea ţâşni Kostia într-o şubă de oaie ţigaie, un căţel mare semănând tot cu o
oaie, Olga cu un vraf de cărţi în braţe şi un bărbat înalt, cu părul cârlionţat şi
cu nişte schiuri. Ferestrele de la atelierul unde Afanasi Mihailovici îşi făcea
de lucru cu lemnele lui dădeau în cealaltă parte, aşa că el nu văzu cum ei
ajunseră în pridvor îmbrâncindu-se, căzând, scăpând în zăpadă mănuşile şi
cărţile. Auzi soneria, coborî să le deschidă uşa şi, trăind singur în vilă, fără să
vadă picior de om, se pomeni dintr-odată cu o trupă întreagă. Kostia ţipa,
căţelul lătra, Olga râdea exagerat de tare şi deasupra tuturor se înălţa cât era
de lung un bărbat slăbănog, cu mersul deşelat, în care stătea pitită – generalul
în rezervă se lămuri imediat – rădăcina tuturor relelor.
Rădăcina asta se numea Ilia Brianski. Îi întinse generalului mâna osoasă,
fără carne pe ea, răspândind miros de tutun ieftin, de reactiv chimic bine
cunoscut şi de duşmănie ascunsă. Şi Olga avea un aer obraznic cu totul nou,
străin. Numai pe nepotul Kostia şi pe căţelul corcit îi simţea ca fiind ai săi.
Afanasi Mihailovici nu se apucă să-şi analizeze impresiile. Îşi îmbrăţişă fiica
şi nepotul şi se retrase la etaj să-şi vadă de lucru: mirosul de lac, de clei de
tâmplărie şi de rumeguş îi era mai de folos decât valeriana. Luă o bucată de
şmirghel din cel mai fin şi se apucă să frece laturile unui fotoliu răzuind lacul,
o adevărată ruşine, şi mâna lui simţi bucuroasă netezimea volutei curbate care
susţinea braţul.
De jos ajungeau până la el hohote de râs, forfotă, chiote transformate în
gemete şi scheunături – sunete nepotrivite cu liniştea gravă din casă.
Asta-i neobrăzare! A venit cu iubitul şi cu băieţelul, ca şi cum nu s-a
întâmplat nimic, îşi judecă generalul fiica.
Începură să-şi ducă traiul în paralel. Afanasi Mihailovici cu mâncarea de la
sanatoriul armatei, urmând regimul obişnuit: la şapte scularea, la opt ceaiul, la