Ludmila Ulitkaia - Imago

vai de capul lor. Îi veni în gând să-i ajute. Nu se ştie de ce, îl cuprinse mila
pentru Miha şi pentru soţia lui sfrijită.
Îi propuse să fie încărcător-descărcător la o hală de peşte: o cunoştea pe
şefa de acolo. Miha desfăcu braţele descurajat: lucrase cândva ca hamal, dar
acum avea o miopie mare, însemna să-şi piardă vederea dacă se apuca să care
sacii mari. Îşi atinse maşinal braţul ochelarilor. Aliona îl invită pe Kusikov să
bea un ceai. Miliţianul se aşeză crăcănat, cu picioarele lui zdravene încălţate
în cizme. Maia se uita fascinată la şapca pusă pe masă. Îi puseră două plăcinte
pe farfurioara din faţa lui. El mâncă numai una, doar era ţăran cu bun-simţ.
La plecare le spuse că avea în vedere un alt loc de muncă straşnic, paznic
undeva, dar că serviciul cadrelor n-ar accepta pe unul cu antecedente penale.
— Cum e întocmită viaţa asta sovietică, sau poate rusească? Nu ştii
niciodată de unde sare iepurele, te trezeşti cu un denunţ dintr-o parte, cu ajutor
din altă parte, şi rolurile se pot schimba fulgerător. Nu-i aşa, Aliona?
Aliona aprobă dând din cap, şi părul i se revărsă pe faţă.
— Da, sigur că da, de mult timp mă gândesc la asta. Totul e atât de
schimbător, şi-i atât de multă bunătate şi căldură omenească, dar nu duc la
nimic, nu iese nimic bun.
— Nu despre asta e vorba, zise Miha.
— Ba despre asta, zâmbi poznaş Aliona.
De ceva timp îi apăruse un alt fel de zâmbet, mai şiret decât putea fi ea
însăşi.
După două zile veni iar Kusikov şi-l duse pe Miha la o instituţie ciudată,
unde îl angajară ca expeditor. Trebuia să trieze şi să expedieze în mai multe
locuri mostrele trimise de echipele de geologi.
După munca de la internat căreia i se dedicase cu tot sufletul, după anii de
lagăr care nu-i lăsaseră nici un strop de putere, munca asta, deşi fără sens,
avea o calitate surprinzătoare: începea la ora opt şi se termina la ora patru, iar
câteodată putea pleca mai devreme, şi, de fiecare dată, se termina definitiv
până a doua zi, îi ieşea de tot din minte, nu-l mai preocupa deloc, şi sufletul îi
era liber, ba mai rămânea şi cu ceva energie. Avea timp destul pentru Aliona şi
pentru fiica lui; uneori se ducea la bibliotecă şi citea orice, la întâmplare, fără
pofta de lectură de altădată, lăsând cuvintele altora să se scurgă în el libere –
Montaigne, Blavatskaia, Lao-Zi…
Se întorcea acasă târziu, la ora cinei, Maiecika dormea, Aliona, îmbrăcată
într-o rochie verde-cromat, strâmtă dar cu mâneci largi, îi aducea de la
bucătărie cartofi prăjiţi, abia ţinând în mâinile fragile tigaia de tuci.