Ludmila Ulitkaia - Imago

— De ce-ţi duci mâna la fruntea aia proastă când te-nchini? Prostuţă mai
eşti, Poluşka. Prostuţă ai fost, aşa ai şi rămas. Cum poţi să-l iubeşti pe Cristos
şi să nu accepţi creştinismul?
Poluşka îşi încruntă feţişoara şi dădu pentru prima oară un răspuns pe dos:
— Uite că se poate!
Relaţia lor deveni – după atâţia ani de duşmănie – una foarte apropiată,
familiară.
Poluşka nu se supără deloc, continuă să-i răspundă însufleţită:
— Eşti o prostuţă. Doctor în ştiinţe, da’ ai mintea sucită.
Urma să mai stea împreună cu soţul încă trei ani în Israel. Dar, din
nenorocire, soţul se îmbolnăvi grav, şi Poluşka se întoarse definitiv,
decolorată, cu faţa brăzdată de riduri de la dogoarea uscată a soarelui.
Prietene mai apropiate decât Poluşka şi Brincik nici că existau.
Istoria trebuie totuşi dusă până la capăt.
Tamara Grigorievna Brin, doctor în ştiinţe şi membru respectat al
comunităţii ştiinţifice, a trimis-o la endocrinologie pe Poluşka să fie examinată
nu la policlinică, ci la un institut de cercetare ştiinţifică, unde fusese
descoperită o substanţă – un hormon sau aşa ceva – pe care i-au injectat-o
direct în venă o dată, apoi încă o dată, şi ea a rămas însărcinată. La patruzeci
şi şase de ani, pentru prima oară. Dacă năştea o fetiţă, îi puneau numele Olga.
Dar s-a născut un băiat şi i-au pus numele Iurocika.
Tamara l-a botezat cu acordul tacit al familiei kaghebeşnicului. În fiecare
duminică Tamara vine la Poluşka să se plimbe cu finul. Băieţelul drăgălaş,
urmaşul a doi instalatori, e blond, cu ochii de culoare deschisă. Tamara îl cară
după ea ba la biserică, ba la muzeu. El îi spune „naşă“.
Când se întoarce de la plimbare, Tamara bea ceai cu Ghenadi. Cum
prevăzuse Ilia cândva. El tot Rozător a rămas. Treaba lui! După infarct, a
suferit o hemoragie cerebrală şi e viu numai pe jumătate – partea sănătoasă
târăşte după ea partea bolnavă, paralizată. Tamarei îi pare rău pentru Galia.
Dar acum, când nu merge ceva, bolboroseşte întruna: „Dumnezeule, ajută-mă
să-mi văd păcatele mele şi să nu-l judec pe fratele meu…“ Şi-i e mai uşor.
Note
47. Revistă clandestină a disidenţei.
48. Este vorba despre Andrei Donatovici Siniavski (1925–1997), scriitor şi disident rus, deţinut politic şi
apoi emigrant, mai târziu profesor la Sorbona şi fondator, la Paris, al revistei Sintaxis.