Ludmila Ulitkaia - Imago

Pregătirea militară la şcoala de la Tula se făcea în mare viteză, dar nemţii
înaintau cu viteză şi mai mare. La sfârşitul lui octombrie erau aproape de Tula.
Pe cursanţi i-au aruncat în luptă să apere oraşul, fiecare a fost dat în primire
unui pluton de voluntari din miliţia populară, armată neregulată; punctele de
tragere erau deservite de cursanţi-comandanţi şi trupeţi, adică simpli soldaţi.
Situaţia te-ar putea duce cu gândul la nişte adulţi care se joacă de-a războiul,
dacă n-ar fi fost nimiciţi toţi de focurile fasciştilor. Pe Viktor Iulievici l-a
salvat educaţia lui, care în general nu salvează pe nimeni în astfel de
împrejurări. I-a ordonat unui soldat, al cărui nume nu-l reţinea, să aducă o ladă
cu muniţie. Soldatul-miliţian, un burtos nu prea tânăr, a tras o înjurătură
zicându-i: „Băi şefuleţule, cui porunceşti tu? Am cincizeci de ani şi tu ai
optsprezece. Cară tu lada!“
Cursantul-comandant, care împlinise deja nouăsprezece ani, n-a zis nimic şi
a alergat să aducă muniţia. O sută de metri cu mâinile goale şi o sută de metri
înapoi cu lada de cincizeci de kilograme. Când s-a întors abia suflând, nu l-a
mai găsit pe servantul de tun – un crater imens, din care ieşea fum, se căsca pe
locul tunului instalat după toate regulile ştiinţei militare. Nimeni nu mai era în
viaţă.
Nu avea pe cine să îngroape – lovitura mersese în plin. Cursantul stătea pe
ladă, nu se gândea la nimic, simţea doar că nu e altceva decât pământ pârjolit,
metal încins făcut bucăţi, sânge ţâşnind şi cârpe calcinate… Apoi, după ce a
abandonat lada inutilă, a plecat în zgomotul şuierăturilor şi al exploziilor fără
să le audă.
Când s-a oprit asediul Tulei, au mutat şcoala, adică pe cei rămaşi în viaţă
după luptă, la Tomsk. Mult timp după aceea Viktor Iulievici a visat plutonul
nimicit, l-a visat pe unchiaşul umflat înjurându-l, şi nu pentru lada cu muniţie,
ci pentru ceva mult mai serios. S-a întors cu gândul acolo de nenumărate ori:
cum ar fi fost mai bine să… cum ar fi fost să…? Dacă s-ar fi răstit la el, aşa
cum trebuia să facă un comandant, ar fi scăpat cu viaţă umflatul…
A hotărât că nu poate fi comandant. Doar simplu soldat. A cerut să fie trimis
în armata operativă. L-au refuzat – mai avea o lună şi jumătate până la
terminarea şcolii. Trebuia să se facă vinovat de ceva, exact de asta avea
nevoie. Ca să nu fie dus în faţa tribunalului, să nu-l trimită la un batalion
disciplinar, ci să-l trimită pe front ca simplu soldat, fără grad de ofiţer.
Şi a găsit delictul potrivit. În ajunul decernării gradului a plecat în permisie,
s-a îmbătat în oraş, s-a strecurat în căminul fetelor şi şi-a petrecut noaptea în
colţul roşu 13 cu o domnişoară, care, la cererea lui, l-a predat pe chefliu patrulei