Ludmila Ulitkaia - Imago

mai rămase nimic din fata zâmbitoare şi echilibrată de odinioară – nimic în
afară de lacrimi, vaiete şi crize de isterie.
Prietenele luară asupra lor povara îngrijirii ei, mai ales în momentele când
avea asemenea ieşiri. Poluşka trecea pe la ea regulat, o compătimea în tăcere
şi-i ţinea mereu isonul. Fapta plină de cruzime a lui Ilia se potrivea de minune
cu imaginea ei despre lume, în care toţi bărbaţii erau nişte ticăloşi, femeile
frumoase curve, şefii nedrepţi şi prietenele invidioase. Olga, frumoasa ei
prietenă, făcea excepţie. Ca de altfel şi istoria sa personală: Ghenadi era om
cumsecade, nu se uita după alte femei, îi dădea tot salariul. De fiecare dată
însă când venea vorba despre norocul peste care dăduse ea în viaţă, tăcea, din
superstiţie, ca nu cumva, fără vreo intenţie anume, s-o deoache prietenele.
Brincik vedea lucrurile într-o altă lumină. Ideile simpliste ale Poluşkăi îi
trezeau dispreţul. Altele erau grijile ei acum. Umbla cu Olia de la un specialist
la altul. I-au descoperit cancerul care se dezvolta rapid, luându-se la întrecere
cu procedurile medicale. I-au pus diagnosticul chiar la debutul bolii, dar
celulele canceroase erau foarte agresive. Poate că ura îndârjită şi supărarea
Oliei nu făceau decât să hrănească boala. Ştiinţa însă nu spunea nimic în
privinţa asta.
Din când în când Olga refuza tratamentul, o dată chiar a fugit dintr-o clinică
bună, unde o internase folosind toate relaţiile ei şi ale Verei Samuilovna. Până
la urmă, la presiunea Tamarei, Olga se supuse şedinţelor îngrozitoare de
chimioterapie şi îşi mai reveni puţin.
Configuraţia relaţiilor dintre cele trei prietene se schimbă. Olga îşi pierdu
puterea supremă parcă fără să-şi dea seama. Tamara preluă conducerea.
Poluşka nu dădu nici o atenţie transferului de putere. Ea învăţă la perfecţie
arta tăcerii, făcea pauze lungi, ignora întrebările, dădea din cap fără să ştii ce
avea în minte. Tamara o socotea o fiinţă neînsemnată şi abia o suporta.
Era singura care îşi amintea de istoria demult uitată cu maşina de scris
dispărută.
Prietenele se întâlniră toate trei pentru ultima dată la ziua de naştere a Oliei
în 1982, la casa de vacanţă a generalului. Aveau treizeci şi opt de ani. Poluşka
şi Brincik sosiră separat, una cu autobuzul, cealaltă cu trenul luat de la gara
Riga, pe ruta obişnuită. Se întâlniră la intrare. Porţile din lemn arătau
dărăpănate, terenul casei era mare, dar acum părea enorm. Trecură de porţile
strâmbe. Iazul nu mai fusese curăţat de mult timp, pe maluri era năpădit de
lintiţă. În mijlocul lui o barcă pe jumătate putrezită se oglindea în apa neagră.
Casa cu un etaj se degrada, păstrându-şi totuşi farmecul. Generalul murise,