Ludmila Ulitkaia - Imago

mitocanca de Sima, pornită mereu pe scandal; nu reuşea să-şi amintească defel
cum şi de ce ajunsese sub papucul ei.
El îi explică fiului său ce e aceea o cameră obscură, că era de ajuns să aibă
o cutie neagră cu un mic orificiu şi o placă acoperită cu substanţă fotosensibilă
ca să poată fotografia, să oprească pentru o clipă viaţa-n loc. Aşezată lângă ei
cu bărbia sprijinită în palmă, Maşa zâmbea micii ei bucurii. Nu-i trebuia decât
un grăunte de fericire, ca piţigoiului… Isai observă lucrul ăsta şi mai observă
că Ilia prindea totul din zbor, că avea mâini îndemânatice – îi semăna lui, da, îi
semăna bine! – şi plecă încredinţat că trebuia să-şi schimbe viaţa în aşa fel
încât să-şi vadă mai des fiul. Maşa îl atrăgea acum mai mult decât atunci, în
vara lui 1938, când o alesese nu dintr-o simpatie izvorâtă din raţiune, ci mai
degrabă din nevoia de a se achita de obligaţiile bărbatului tânăr, înzestrat cu
de toate. Era târziu să-şi schimbe viaţa, dar ceva tot putea să facă: să-i
mărturisească în sfârşit Simei că avea o odraslă născută înainte de război, că
n-ar fi rău s-o primească în casa lor, ca să-şi cunoască surorile… Întâlnirea
tatălui cu fiul său fu însă ultima: două luni mai târziu, Isai Semionovici muri de
infarct după ce-şi pierduse slujba la studiourile Lenfilm.
Ultima dată tatăl stătuse la ei două zile. Ca întotdeauna după ce pleca, mama
plânsese pe ascuns câteva zile şi pe urmă se potolise. Viaţa lui Ilia se împărţi
clar în două – înainte de FED şi după. Maşinăria asta mică şi deşteaptă trezea
treptat în el talentul ascuns în adâncuri. Înainte colecţiona orice îi pica în
mână: în clasa a doua avea o colecţie de pene, urmaseră etichetele de la cutiile
de chibrituri şi timbrele. Dar astea erau fleacuri trecătoare. Acum însă, după
ce-şi însuşise tot procesul tehnic – de la alegerea timpului de expunere până la
prelucrarea hârtiei fotografice pe sticlă –, începu să colecţioneze instantanee
din viaţă. Se trezi în el o adevărată pasiune de colecţionar, care nu avea să se
stingă niciodată.
La sfârşitul şcolii avea adunată o adevărată arhivă fotografică, una destul de
îngrijită: pe spatele fiecărei fotografii erau trecute cu creionul data, locul,
numele persoanelor, toate negativele erau puse în plicuri… Aparatul îi
schimbă viaţa în momentul când îşi dădu seama că mai avea nevoie de o
sumedenie de lucruri care costau bani mulţi. Ilia îşi frământă serios mintea şi
îşi descoperi un nou talent – acela de întreprinzător. Nu-i cerea niciodată bani
mamei, învăţase să şi-i procure singur. În primăvară îi veni ideea, fără să fie
îndemnat de cineva, să joace barbut. Era cel mai bun din şcoală la jocul ăsta
de băieţi, pe urmă le deprinse şi pe celelalte. Jocurile îi aduceau ceva
venituri.