Ludmila Ulitkaia - Imago

zdrobit pe aceia pe care îi putea zări cu ochiul lui miop de incult… Nu i-a
văzut pe principalii duşmani: marea literatură, filozofia şi pictura. Nu a ajuns,
bineînţeles, până la Beethoven, la Bach, cât despre Mozart, pe acesta l-a
scăpat din vedere, avea o natură dezarmant de simplă. De fapt, trebuiau
interzişi toţi!
În anul 1964 a intrat în scenă Brejnev. Au urmat mutări şi permutări în
interiorul partidului, unii strigoi au fost înlocuiţi cu alţii. Nivelul lor de cultură
dezastruos a dat tonul pentru stilul de viaţă al ţării şi a fixat plafonul, dincolo
de care era periculos să te avânţi. Literatura şi arta, cultura cea de toate zilele
erau de o plictiseală soră cu moartea. O mână de oameni neimportanţi în toate
sensurile – băieţi inteligenţi, nu de tot striviţi, pitiţi în matematică şi biologie,
printre care şi o pereche de academicieni, dar mult mai mulţi marginali
lâncezind în posturi mărunte sau dispărând în institute de cercetare de mâna a
treia, doi-trei studenţi geniali la Fizică, la Chimie şi la Conservator –, toate
aceste fantome, cu preocupări spirituale, duceau o existenţă paralelă,
clandestină.
Şi mai mulţi erau aceia care nu se cunoşteau între ei, se intersectau la
vestiarele bibliotecilor, la garderobele filarmonicilor, în liniştea muzeelor
pustii. Nu formau un partid, un cerc, o societate secretă, nici măcar o adunare a
celor care gândeau la fel. Să zicem că numitorul lor comun era repulsia faţă de
stalinism. Şi, bineînţeles, lectura. Împătimiţi ai lecturii, nestăpâniţi, maniaci –
hobby, nevroză, drog. Pentru mulţi lecturile care le îndrumau viaţa s-au
transformat într-un substitut al ei.
În anii aceia, Sania se molipsi şi el, dar epidemia lecturii se manifestă întrun
mod foarte special: el descoperi lectura partiturilor în toată profunzimea
lor. Când nu avea cursuri, îşi petrecea timpul liber în biblioteca de la Muzică.
Din păcate, multe dintre partituri nu se dădeau acasă. Mâna invalidă îi punea
atâtea oprelişti, încât se consola cu visul care i-a revenit din când în când, de
cinci ori, nu mai puţin, în ultimii zece ani: cânta la pian cuprins de o plăcere
fiziologică acută, corpul i se transforma într-un instrument muzical, într-un fel
de flaut cu mai multe tuburi, asemănător naiului – se umplea de muzică pornind
din vârful degetelor, ea urca prin oase şi se concentra în ţeasta devenită cutie
de rezonanţă. Capacităţile lui se înmulţeau peste măsură. Instrumentul la care
cânta semăna, de data asta, cu un pian, unul special, complicat, cu un sunet din
altă lume. Îşi dădea seama că muzica îi era teribil de cunoscută, dar că, în
acelaşi timp, n-o ascultase niciodată până atunci. Muzică originală, abia
compusă, şi, în acelaşi timp, muzica lui, a lui Sania.