Ludmila Ulitkaia - Imago

Îngerul cu capul mare
„Nu-mi vine să cred, nu-i adevărat“, îşi zise Tamara cu ochii închişi, abia
trezită din somn, gândindu-se la seara din ajun. Câţi ani ţinuse ascuns în ea, ca
într-o conservă, afurisitul de secret despre marea ei iubire interzisă, şi, hop,
într-o clipă a explodat: i-a povestit totul unei persoane pe care ani de-a rândul
o socotise o fiinţă de prisos, o străină ajunsă în viaţa ei din întâmplare. Câţi
ani nu spusese un cuvinţel nici mamei, ca să n-o amărască, nici Olgăi, ca să-şi
respecte cuvântul dat, nici profesoarei Vera Samuilovna Vinberg, buna sa
prietenă, ca taina să nu intre în viaţa altcuiva, să nu distrugă traiul fericit al
unei alte familii… Şi dintr-odată, pe nepusă masă, i-a povestit totul Poluşkăi,
nevastă de ghebeşnik. E adevărat că tot ce se întâmplase nu mai era acum de
actualitate.
De fapt, lucrurile nu stăteau chiar aşa. Tamara mărturisise totul unui preot,
înainte să primească botezul. Acesta o ascultase cu răbdare, nu reacţionase în
nici un fel, apoi îi zisese zâmbind:
— Acum toate astea ţin de trecut. Odată ce te-ai botezat, începi o nouă
viaţă, eşti ca un prunc nevinovat. Într-un anumit sens, e un avantaj să te botezi
la vârsta când eşti deja om cu judecată, când eşti conştient de ce faci. Ţi-e dată
o nouă stare de inocenţă, îngrijeşte-te de ea, păzeşte-o.
Starea de inocenţă s-a stins destul de repede. Trecutul n-a dispărut, şi-a
trimis umbra lungă în viitor, până şi bătrânul Robik, lăsat în grija ei de Marlen,
a mai zăcut pe covoraş doi ani înainte să-şi dea duhul, aşteptându-şi stăpânul
cum îl aşteptase destui ani, sâmbătă de sâmbătă.
Şi ieri-seară n-a mai putut, a izbucnit – a povestit totul. De ce? Nu, nu,
lucrurile sunt aşa cum sunt. Dacă ar lua-o de la capăt, tot aşa ar proceda. Îi era
milă de maică-sa. Raisa Ilinicina şedea şi plângea. Nu după Korovin, nici
după Borisov-Musatov, ci după crochiul mititel, desenat neglijent de Vrubel:
nu era decât un cap mare şi o aripă ridicată-n sus, împotriva tuturor legilor
anatomiei. Ce fel de anatomie să aibă îngerii, cine s-o studieze?… Erau
tablourile bunicii, proveneau din casa Gnesinilor, le primise sau îi fuseseră
dăruite în diverşi ani. Încă din gimnaziu, Elena Fabianovna fusese cea mai
bună prietenă a bunicii, prietenă pentru totdeauna, cum se zice. Familiei
Gnesinilor îi dedicase bunica întreaga ei viaţă, şi multe lucruri din casă sunt şi
acum urme ale prieteniei tinerelor domnişoare: ceşcuţe, ilustrate, peniţe,
carneţele cu dedicaţii scrise cu litere mărunte şi iscălite cu litere uriaşe. Doar