Ludmila Ulitkaia - Imago

Pata de cafea
Irina Troiţkaia, poreclită Kilometra, o sută optzeci şi trei de centimetri de
carne şi oase, cu mâini şi picioare de bărbat, nu spunea nimănui că tatăl ei era
general. Şi mai ales la care instituţie lucra. Era îmbrăcată la fel ca toată lumea.
Deşi avea tot felul de haine atârnate în dulapul din perete, din casa generalului,
de lângă staţia de metrou Sokol, la care fetele nici nu îndrăzneau să viseze.
În general avea tot ce ele nici nu visau, şi mai mult decât atât. În anii
studenţiei nu-i căuta nimeni prietenia. Când se apropia, toată lumea tăcea. Asta
se întâmpla nu numai în sala de mese, dar şi în locurile de fumat, deşi o tapau
toţi de ţigări. Dar pe tăcute. O evitau mai ales aceia cu care ea ar fi dat orice
să se împrietenească: Olga, Rihard, Lialia, Alla şi Voskoboinikov. Lucrul cel
mai trist era că şi tatăl Olgăi avea tot grad de general, al lui Rihard era
ministru în Lituania, al Lialiei–ambasador în China. De ce se uitau la ea de
sus, dispreţuitor? Nu stătea fata să le explice tuturor că o fi tatăl ei general la
KGB, dar, în plus, e jucător în superligă, se ocupă, de când se ştie, de
serviciile secrete din străinătate.
Sora ei mai mare, Lenka, urma să termine Institutul de Relaţii Internaţionale,
acolo nu se întâmpla nimic care să semene cu situaţia de dincolo, dimpotrivă,
copiii înalţilor funcţionari se bucurau de respect. În special fetele. Ele se
măritau în ultimul an, înainte să primească repartiţia, cu băieţi din acelaşi
mediu. Funcţiona ca un stimulent. Nimeni nu făcea carieră pe speze proprii,
dar o soţie pregătită dinainte însemna ceva în plus pentru un diplomat tânăr.
Băieţii cei mai bine pregătiţi din anul ei, ba chiar şi din anii mai mari,
făceau coadă s-o peţească. Tatăl glumea pe seama lor: băieţii ăştia sunt ca
popii, care nu primesc binecuvântarea Bisericii Ortodoxe până nu se
căsătoresc. Chiar avea dreptate, asemenea perechi primeau posturile cele mai
bune.
Tatăl fetelor era băiat deştept, om de viaţă, bărbat chipeş. Mama era în urma
lui în toate. În afară de înălţime. Igor Vladimirovici zicea mereu că se
căsătorise cu Ninocika în ideea că o să amelioreze soiul, o să-i nască băieţi
înalţi, şi când colo, ea adusese pe lume numai fete. La ce le trebuia aşa o
înălţime? Măcar de-ar juca baschet!
Ce-i drept, amândouă fetele erau cu o jumătate de cap mai înalte decât el şi
purtau pantofi cu două numere mai mari. Îl adorau pe tatăl lor scund. Era
interesant să stai de vorbă cu el. Le ştia pe toate, oricare era tema discuţiei,