Ludmila Ulitkaia - Imago

„E limpede că se simte tare rău“, îşi zise Miha, obişnuit ca ea să servească
întotdeauna ceaiul proaspăt făcut. Ceaiul vechi, chiar dacă îl fiersese cu câteva
ore înainte, îl arunca fără părere de rău.
— Ia povesteşte, cum o duci? se interesă Anna Aleksandrovna.
Miha se apucă să-i spună ce-l durea mai tare: că nu găseşte de lucru, că a
căutat peste tot, prin toate cotloanele… Nu e primit nicăieri. Miliţianul care
răspunde de cartier îl întreabă când o să se apuce să muncească…
Ea îl ascultă atentă, strivind maşinal ţigara şi lovind uşurel muştiucul de
masă. Apoi, brusc, lăsă să-i scape ţigara din mână, se lăsă pe speteaza
scaunului şi, privind undeva, în spatele lui Miha, zise:
— Mi-e rău, Miha.
Respiră de câteva ori sacadat, cu gura deschisă şi cu buzele crispate, mâna
îi alunecă pe masă dărâmând acadelele roşii. Ochii îi rămaseră nemişcaţi,
îndreptaţi ţintă către ceva din spatele lui Miha, încât acesta se întoarse. Nu era
nimeni acolo, doar biblioteca în care străluceau cotoarele aurite ale
enciclopediei Brockhaus-Efron.
O luă în braţe şi o purtă până la divan. Era uşoară ca plapuma umplută cu
puf. O aşeză lungită, vârându-i la spate pernele de pe divan. Ea privea fix la
ceva, nu la el. Miha îi apăsă încheietura mâinii în locul unde nu se ia pulsul
nici la oamenii vii.
— Imediat, o clipă… Medicamentul… Salvarea… repeta întruna Miha,
dându-şi seama totuşi că era deja prea târziu.
Se repezi la telefon. Steklovii erau singurii din tot apartamentul care aveau
o derivaţie la telefon. Ridică receptorul şi auzi frânturi din conversaţia
vecinei:
— I-am zis de atâtea ori, uită-te mai bine la el. Ea îmi râdea în nas, şi uite
că nu mai râde acum… E om serios, mai rar în zilele noastre…
Miha ieşi în fugă pe coridor:
— Repede! Annei Aleksandrovna îi e rău! Trebuie să chem Salvarea…
Vecina Maria Solomonovna, o farmacistă cu dinţii de aur, mânjiţi cu ruj,
avea mare respect pentru Anna Aleksandrovna.
— Bun, cu asta am terminat. Vecinii au nevoie urgentă de telefon. Dar să-i
transmiţi din partea mea: de câte ori nu ţi-am spus…
Se auzi zgomotul încuietorii de la uşa de intrare în apartament. Intră Sania şi
înaintă pe coridor. Avea o sacoşă în mână. Trecuse pe la Gastronom şi
cumpărase de toate, chiar şi o găină, şi i le aducea mândru nevoie mare
bunicii. Pentru prima oară în viaţă, pare-se…