Ludmila Ulitkaia - Imago

întreagă până să înceapă parastasul, aşa că se hotărî ca de la piaţa Dzerjinski
s-o ia pe jos. Mergea agale de-a lungul peretelui de vest al Muzeului
Politehnic, dar pe partea cealaltă a pasajului Serov, când de sub o poartă se
rostogoli grămadă la picioarele lui o ciurdă de puştani încăieraţi. Unul dintre
ei, cel mai mic, urmărit de ceilalţi, urla ca din gură de şarpe. Bătrânul îl ridică
de jos. Băieţaşul avea cam şapte ani, i se vedeau dinţii crescuţi strâmb în gura
plină de găuri. Cei trei băieţi mai mari făcură stânga împrejur la locul de sub
poartă şi urmăreau de acolo ce se întâmplă. Puştiul se zbătea în mâini ca
peştele în undiţă, cămaşa îi zornăia plină de bucăţi multicolore de metal.
Decoraţii militare.
Vasili Innokientevici lăsă jos băiatul, şi, ţinându-l de umeri, se apucă să
cerceteze iconostasul militar. În afară de medaliile obişnuite, plimbate în ziua
aceea de veteranii matusalemici, agăţate pe tunici vechi sau pe vestoane noi, el
descoperi câteva foarte rare: „Pentru apărarea Regiunii transpolare sovietice“,
„Pentru cucerirea Königsbergului“ şi una deosebită, americană, cu o cunună de
lauri, stele şi raze. Era ordinul „Legiunea de onoare“ pe care aliaţii îl
acordaseră ofiţerilor superiori sovietici după cucerirea Berlinului, în anul
1945.
Vasili Innokientievici cunoştea pe unul care primise decoraţii dintr-astea.
Generalul Niciporuk stătuse internat în spitalul său în 1945. Trecea să-l vadă
seara, şi nu o dată se întâmplase să bea cu el şi să stea la taclale. Plecase din
spital ca să-şi primească ordinul, şi chiar în seara aceea băuseră în cinstea lui!
Nu avea nici o îndoială că decoraţiile aparţineau generalului Niciporuk.
Stăteau mărturie şi celelalte două decoraţii mult mai cunoscute, acelea pentru
Könisberg şi pentru Regiunea transpolară. Geografia corespundea întocmai
carierei militare a lui Piotr Petrovici.
„I le-au furat, asta-i…“, se gândi Vasili Innokientievici şi îşi aminti că o
cunoştinţă îi spusese că generalul Niciporuk înnebunise sau fusese închis
pentru nişte acţiuni antisovietice, cam aşa ceva. De amănunte nu-şi aducea
aminte.
— Cum îl cheamă pe bunicul tău? întrebă pentru orice eventualitate Vasili
Innokientievici pe un ton ameninţător, strângând umerii subţirei ai băiatului.
— N-am bunic. Dă-mi drumul! urlă copilul.
— De unde ai luat decoraţiile? întrebă bătrânul apucându-l de guler.
— Din dulapul bunicii! Bunica mi le-a dat!
Nu se lăsa intimidat băiatul, se zbătea ca să scape. Făcu ce făcu şi-l muşcă
de mână pe Vasili Innokientievici.