Ludmila Ulitkaia - Imago

Casa cu cavaler
Când Ilia ieşi, era deja noapte. Ploaia nu se dădea dusă. Ce senzaţie
ciudată. A câştigat – oribil. Dar a şi pierdut – extraordinar. Poţi câştiga şi
pierde în acelaşi timp? Mergea fără grabă în sus, pe strada Gorki. Chiar că nu
avea scăpare. Ba avea totuşi – actul de naştere al tatălui său. Pe el scria că era
pe jumătate evreu, Ilia putea să găsească hârtiile care îi atestau naţionalitatea,
să scoată la lumină dovada că e pe sfert evreu şi să încerce să ceară plecarea
din ţară. Dar ăia n-o să-l lase să le scape din mână.
Se întoarse în direcţia restaurantului Aragvi – era o cabină telefonică acolo.
Găsi două copeici şi formă numărul:
— Bună, Katia! Viktor Iulievici e acasă? În Pasajul Bolşevitski?
Mulţumesc. La voi totu-i în ordine? La revedere.
Formă numărul vechi. Ştia că, după moartea mamei sale, Viktor Iulievici
înnopta adesea în vechiul apartament. Răspunse vecina. Aşteptă mult timp până
să vină profesorul. Îl întrebă dacă poate trece chiar acum pe la el.
Intră la Eliseevski. Cumpără o sticlă de coniac armenesc, de „cinci stele“ –
înainte profesorul îi trata cu vinuri gruzine bune, acum foştii elevi îi aduceau
coniac armenesc.
Ilia luă troleibuzul din piaţa Puşkin şi ajunse la Cistîie Prudî. Apoi, cu
senzaţia că se reîntoarce la casa lui, continuă să meargă pe jos înspre
cavalerul care îl aştepta stând în picioare în nişa de deasupra intrării. Omul de
fier cu viziera sa pseudogotică aştepta mereu ceva, i se înăcrise de atâta
aşteptare, aşteptase să treacă Revoluţia, suportase schimbarea numelui
pasajului din Gusiatnikov în Bolşevitski, dar habar nu avea că o să vină o zi
când, fără să mişte un deget, se va reveni la vechiul nume.
Ilia urcă la etajul trei. Cinci sonerii. Numele Şengheli pe una dintre plăcuţe.
Sună. Şase broaşte pe uşa enormă, fixate destul de sus – oare persoanele care
locuiseră înainte erau mult mai înalte decât locatarii de acum? Toate
apărătoarele de la broaşte erau distruse, în afară de una singură.
De câţi ani venea el aici? Din 1956? Sau chiar din 1955? De la treisprezece
ani. Are acum atâţia ani câţi avea profesorul lui atunci. Sau pe undeva pe
acolo. Ciudat, mult timp nu-i deschise nimeni. Veni să-i deschidă vecina
rotunjoară, cu un şorţ pe ea:
— E acasă, dar nu aude.
Clanţa uşii era din bronz, rotunjit, dar asimetric – imobil în stil modern –,