Ludmila Ulitkaia - Imago

— Nu ştiu. Poate să ne căsătorim? O să ţi-o trag atunci pe bune.
Ilia începu să râdă în hohote, de parcă făcuse cine ştie ce glumă inteligentă.
Cuvântul fără perdea fu ca un duş rece pentru Olga, dar corpul ei reacţionă
acceptând imediat, nu ştia nici ea de ce. I se înroşiră obrajii. „Am luat-o razna,
nu se poate aşa ceva“, îşi zise ea, şi continuă cu glas tare, uşor ruşinată:
— Nu, eu cred că trebuie să avem un copil după toate cele întâmplate.
Ilia încetă să râdă. Trecuse printr-o experienţă cumplită ca tată şi nu mai era
dispus s-o repete.
— Nu, e prea mult. Niciodată şi pentru nimic în lume. Să-ţi intre bine-n cap.
Ceva se nărui, se prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. Ce însemna asta?
Cruzime? Prostie? Cum putea să spună aşa ceva? El însă nu era nici crud, nici
prost: îşi dădu seama imediat că a jignit-o, îi prinse braţul mai sus de cot, i-l
strânse cu putere:
— N-ai cum să-nţelegi. Din mine se nasc monştri. Eu însumi sunt un
monstru. Nu trebuie să ai copil de la mine.
Olga se agăţă de braţul lui – îi trecu ciuda într-o clipă şi simţi un cuţit în
inimă, i se făcu milă. Îşi aduse aminte de aluzia lui, făcută demult, că avea un
copil nu tocmai sănătos. Abia acum pricepu că nu era vorba de o boală
trecătoare, ci de una cu neputinţă de vindecat, o adevărată catastrofă. Tăcură
amândoi, cu ochii ţintă la fereastră. Dincolo de ea, verdele frunzelor era atât
de viu, de proaspăt spălat de ploile care duraseră o veşnicie, încât puteau să
nu-şi vorbească. După mărturisirea lui Ilia, se simţiră şi mai intim legaţi unul
de altul, de parcă mai era posibil.
Au întins mesele chiar pe poteca dreaptă care ducea spre casă. Alt loc
potrivit nu se găsea, fiindcă terenul era năpădit de brusturi, de tufe de zmeură
şi de urzici. Au venit buluc patruzeci de persoane, şi trebuiau să mai vină încă.
În fundul grădinii ardeau mocnit câteva bucăţi de lemn într-un grătar
improvizat, se vedea fumul ieşind, mirosea a iarbă udă şi a iasomie. Doi băieţi
cu figuri de cântăreţi ambulanţi se agitau lângă grătar.
Deocamdată nimeni nu stătea la masă, deşi pe ea tronau castroanele şi
ligheanele cu salată. Oaspeţii beau pe ici, pe colo, prin locurile tocmai bune
pentru aşa ceva: în pavilionul care stătea să cadă, lângă butoiul cu apă de
ploaie, pe buştenii din spatele closetului. Din casă veneau strigăte stridente, de
comandant-şef – Lisa îi ţinea pe toţi la respect. Şi într-o clipă apăru în tindă o
frumuseţe de femeie, o bombă sexy, un adevărat star, începând cu picioarele
subţirele şi crăcănate, cocoţate pe tocuri-cui uriaşe şi terminând cu fântâna
arteziană din creştetul capului, realizată din părul tapat, cu ochelarii mari,