Ludmila Ulitkaia - Imago

mişcare, lumea era agitată. Ania, roşie ca focul, plângea pe umărul Katiei.
Printre hohotele de plâns răzbătea vocea ei cu timbru de bas şi nişte vaiete
sacadate:
— El… el… şi-a suflat nasul în şalul meu.
Iura se năpusti afară. Katia se uita în toate părţile.
— Nu-i nimeni care să-i apere onoarea…!
Era palidă, furioasă, se vedea cât de colo că era gata să-l facă bucăţi pe
acela care-i jignise prietena. Doar discutaseră un an întreg numai despre
bărbaţi de onoare şi femei minunate.
Miha ieşi valvârtej din sală. Îl ajunse pe Iura la toaleta băieţilor. Acesta, cu
mâinile tremurânde, trase câteva fumuri din ţigara şterpelită în ajun de la tatăl
său. Nu era fumător, i se făcea greaţă de la ţigară. Încercase în clasa a şasea,
dar nu reuşise. Fumatul în sine îi plăcea, şi-n momentul acela simţea că n-o să
i se facă greaţă.
Miha îi smulse ţigara din mână, o rupse în două, o azvârli cât colo şi
pronunţă rece, liniştit, cu voce dispreţuitoare:
— Asta-i provocare la duel!
Îi trecu prin minte să-i zică „vă provoc“, dar era puţin caraghios. Nici „te
provoc“ nu mergea, nu ştia nici el de ce.
— Care duel? Te-ai prostit, Miha, ce-i cu tine? O tâmpită, nu pricepe de
glumă! Ţigancă cu mintea pe moaţe!
— N-avem pistoale. Fără arme, doar cu pumnii, dar cinstit!
— Ai înnebunit, Miha!
— După ce că eşti mojic, mai eşti şi laş, zise necăjit Miha.
— Bine, s-a făcut, dacă aşa vrei, acceptă Iura împăciuitor, fără tragere de
inimă. Când?
— Azi.
— Ce tot spui, Miha, e deja nouă jumate seara!
Miha îşi folosi toate talentele de organizator, şi duelul avu loc o oră mai
târziu, în Parcul Miliutin.
Elevii din clasa a zecea încercară să-l facă pe Iura să se răzgândească, cei
dintr-a noua – pe Miha. Improvizară din mers regulile duelului. Iura se văicări
tot drumul:
— Să ne-o dăm la moacă, asta vrei? Trebuie să mă duc acasă, o să mă-njure
tata, precis că mama a dat fuga la şcoală.
Miha rămase neînduplecat.
— Ne duelăm! Până la sânge!