Ludmila Ulitkaia - Imago

A noastră neputinţă şi a noastră rană! 10
Avea pregătit un vers pentru fiecare ocazie, absolut pentru fiecare.
— Noi studiem literatura! declara el mereu, ca şi cum ideea era nouă de
fiecare dată. Literatura e ceea ce are omenirea mai bun. Poezia e inima
literaturii, concentrează în ea ce e mai bun în lume şi-n om. E singura hrană a
sufletului. Depinde de voi dacă ajungeţi oameni sau rămâneţi la stadiul animal.
Mai târziu, când îi cunoscu pe toţi după numele mic şi-i aşeză în bănci nu ca
într-o fotografie obişnuită cu toţi din clasă şi nici în ordine alfabetică, ci după
criterii numai de el ştiute, când îi apropiară discuţiile despre isteţul Odiseu,
despre letopiseţul misterios al lui Pimen, despre nefericitul fiu al lui Taras
Bulba, despre Aleksei Berestov, prostovanul atât de cinstit, şi despre isteaţa şi
negricioasa Akulina 11 – totul figurând în programa şcolară, în treacăt fie spus –,
copiii începură să-i pună întrebări despre război: cum a fost? Şi abia atunci
pricepură că Viktor Iulievici iubea literatura, dar nu războiul. Ciudat om! Asta
într-o vreme când toţi băieţii tineri, care nu apucaseră să împuşte fascişti,
divinizau războiul.
— Războiul e cea mai mare mârşăvie dintre toate câte le-a inventat omul, le
spunea profesorul punând capăt brusc avalanşei de întrebări care se înghesuiau
pe buzele băieţilor: Unde luptase? Ce decoraţii primise? Cum fusese rănit?
Câţi fascişti ucisese?
Într-o zi se apucă să le povestească:
— Eram la sfârşitul anului doi când a izbucnit războiul. Toţi băieţii s-au
înrolat imediat şi au fost trimişi pe front: numai eu am rămas în viaţă din grupa
mea. Au murit toţi. Au murit şi două fete. Ăsta-i motivul pentru care sunt
împotriva războiului cu amândouă mâinile.
Profesorul îşi ridică-n sus mâna stângă, jumătatea dreaptă se zbătu fără să se
poată ridica.
Miercurea, lecţia de literatură era ultima, şi odată terminată ora, Viktor
Iulievici le propuse:
— Facem o plimbare?
Prima lor plimbare fu în octombrie. Erau şase cu toţii. Ilia se grăbea ca
întotdeauna să ajungă acasă, Sania lipsea de la şcoală, chiulea cu acordul
bunicii, aşa că doar Miha era prezent din grupul lor. Pe urmă el le relată
băieţilor aproape cuvânt cu cuvânt toate poveştile uimitoare auzite din gura
profesorului pe drumul de la şcoală până la pasajul Krivokolionnîi. Vorbiseră
despre Puşkin. Viktor Iulievici povestea despre poet în aşa fel, încât aveau
impresia că învăţase în aceeaşi clasă cu el. Închipuiţi-vă că Puşkin era un