Ludmila Ulitkaia - Imago

gerontologia nu avea nici o treabă cu nemurirea. Vinberg era convins de lucrul
ăsta, în schimb, Vera Samuilovna credea în hormoni.
Aveau totuşi multe despre care puteau discuta în nopţile târzii. Pentru ei,
care pierduseră tot din viaţa trăită înainte de război (Conservator, biblioteci,
ştiinţă şi literatură), care cunoscuseră barăcile şi spitalele din lagăr, care
îngrijiseră pe oricine şi orice fără nimic la îndemână, adevărata fericire era să
stea în liniştea nopţii, în chichineaţa lor de apartament ticsit de cărţi şi de
discuri, la căldură, cu burta plină.
Dulin continua să se ocupe de alcoolism, dar nu numai în teorie, ci şi în
practică. Exista la institut o secţie terapeutică, deşi tratamentul aplicat nu
dădea cine ştie ce roade. Salariul era bun – o sută şaptezeci de ruble plus
primele.
La sfârşitul a trei ani de muncă, lui Dulin îi surâse norocul din nou, de data
asta fără ajutorul Ninei. O cercetătoare în vârstă ieşi la pensie, eliberând
postul de şef de lucrări şi cu totul pe neaşteptate plecă doctorul Ruzaev,
cercetătorul care promitea cel mai mult, cu teza aproape terminată, fiindcă îl
tenta postul de şef de catedră la Institutul de Medicină din Kazansk.
Se anunţă concurs pentru ocuparea a două posturi deodată. Nici prin cap nui
trecu lui Dulin să emită pretenţii, dar şeful secţiei îl anunţă să-şi pună în
ordine actele şi să-şi anunţe candidatura. Şi în toamna lui 1972 Dulin deveni
şef de lucrări. Începea o carieră uluitoare – toată iarna nu făcu decât să se
adapteze. Dimineaţa, când se bărbierea în baie, răzându-şi cu briciul inofensiv
moviliţele de ţepi bruni-cenuşii, înmuiaţi în spumă, pornind de la obraji până
la bărbie, se privea în oglindă şi îşi zicea în sinea lui: Dmitri Stepanovici
Dulin, şef la cercetare. După socoteala lui, i-ar fi trebuit zece-cincisprezece
ani să urce în ierarhie ca să ocupe un asemenea post. Şi uite că se trezise cu
postul pe tavă!
Era mândru de el, dar şi nesigur…
Treaba mergea ca pe roate, avea acum o temă nouă, paranoia indusă de
alcool, şi două saloane mari cu bolnavi supuşi studiului şi tratamentului.
Pacienţii, cu deliruri de gelozie, devoraţi de halucinaţii, torturaţi de mania
persecuţiei, surescitaţi sau, dimpotrivă, căzuţi în prostraţie, cu demnitatea la
pământ, furioşi sau moleşiţi de neuroleptice, semănau prea puţin cu iepuraşii
drăguţi şi calzi, cu urechile lor lungi. Aici agresivitatea era la ea acasă. Unii
bolnavi stăteau legaţi de pat, pe alţii îi potoleau numai medicamentele, dar se
întâmpla uneori ca un pacient furios să spargă geamul ca să scape de boală,
aruncându-se direct în braţele Domnului. Doar două ferestre nu aveau gratii,