Ludmila Ulitkaia - Imago

răspunse nimeni de la miliţie, şi puse telefonul în furcă răsuflând uşurată:
mama ei era karaimă, tatăl venise din Ucraina. Şi chiar dacă nu-i compătimea
prea mult pe tătarii deportaţi, nu ţinea cu tot dinadinsul să se amestece în
vechea luptă dintre popoare, care o privea şi pe ea puţin. Dar foarte puţin.
Ieşiră din hotel toţi şapte, şi tătarul preluă în tăcere rolul de căpetenie a
exodului.
— Haideţi, ştiu un loc unde să ne adăpostim peste noapte. Vă e frică de
cimitir?
— Haideţi, să mergem, îi răspunse Edik.
Deşi era întuneric beznă, tătarul se îndreptă cu paşi siguri spre vest, spre
munte.
Parcurseră doi kilometri şi intrară în vechiul cimitir al tătarilor.
Ruinele micului cimitir erau mai degrabă primitoare decât înfricoşătoare.
Sau poate că încrederea tătarului în aceste locuri se transmisese şi tinerilor. Se
aşezară pe panta domoală, mai bine zis se tolăniră – era o pantă dulce şi la fel
de comodă ca un pat. Edik scoase din rucsac o sticlă de vin de Crimeea, Jenia,
gospodină pricepută, se îngriji de mâncare, punând unele lângă altele brânza,
roşiile sărate şi pâinea, toate cumpărate la magazin – doar avuseseră de gând
să cineze la hotel.
Nu făcură focul. Pe neaşteptate luna plină apăru pe cer parcă dându-se de-a
dura şi lumină cu putere fiecare piatră, fiecare crenguţă. Până şi cozile groase
ale fetei tătarilor căpătară un luciu uleios, şi brăţările ei de argint scânteiară în
oglinda lunii. Mama întinse o cârpă din pânză de in, puse pe ea nişte turte
uscate, şi mâncară împreună într-o tăcere solemnă şi o armonie perfectă.
După ce mâncară, încet, încet, prinseră a vorbi într-un fel ciudat, cu
întreruperi, fără să urmeze un anume curs, ci despre toate amestecat – despre
întâmplarea ciudată care adusese împreună nişte oameni pe care nu-i lega
nimic, nici trecutul, nici viitorul, nici sângele, nici soarta –, despre frumuseţea
care părea picată din lună…
Luna se îndepărtă alunecând repede spre orizont, şi după un ceas de beznă
liniştitoare, o fâşie roz prinse a lumina răsăritul. Mustafa zise:
— Am visat răsăritul ăsta ani de zile. Când eram mic, veneam aici cu
animalele la păscut, priveam tot timpul munţii şi aşteptam prima rază de soare.
Câteodată mi se părea că ia foc… Credeam că n-o să mai apuc să văd asta.
Când se făcu ziuă, ei se separară: tinerii plecară la Ciufut-Kalé, tătarii
rămaseră în cimitir, fiindcă Mustafa voia să găsească mormântul bunicului. Îşi
dădură întâlnire la ora două în staţia de autobuz ca să călătorească împreună