Ludmila Ulitkaia - Imago

mama ei, Valentina Ivanovna. Venise dintr-un sat din regiunea Riazan, unde
Serghei Borisovici fusese deportat. Apariţia ei o făcu pe fată să se scoale din
pat, nu se ştie din ce motiv. Instinctul de mamă, fără îndoială. Valentina
Ivanovna se îngrozi de cele văzute, încercă s-o descoase ca să afle ce se
întâmplase, dar Aliona nu catadicsi să-i explice.
Valentina Ivanovna îşi aminti de nişte episoade ciudate din copilăria fiicei
sale, dar nu se agăţă de ele ca să găsească o explicaţie, ci făcu ce putu – o luă
la ea pe Maia. Miha se aştepta ca fetiţa să protesteze, să plângă, dar soacra lui
recurse la un şiretlic: îi şopti Maiei că are la ea în sat o capră adevărată, o
pisică albă şi o găinuşă bălţată, şi fetiţa se lăsă ademenită de menajeria din
ogradă şi plecă entuziasmată, fără să se împotrivească, de mână cu bunica ei.
Aliona, somnolând, îşi luă rămas-bun de la ele şi se întoarse iar cu faţa la
perete.
Miha ajunse la Safianov cu două săptămâni întârziere faţă de data stabilită,
îi spuse că soţia e bolnavă şi acesta îl crezu: avea faţă de om chinuit. Îi
comunică anchetatorului că nu poate accepta propunerea de emigrare, că soţia
nu vrea să plece, şi nici el nu e pregătit să facă un asemenea pas.
Safianov făcu o mutră uimită, se încruntă, începu să-şi frece obrazul
desfigurat de lipom, adunându-şi cu greu gândurile. Apoi îl chemă la telefon pe
adjunctul său şi ieşi. Se întoarse după patruzeci de minute cu un aer furios, îl
expedie pe adjunct şi continuă ancheta pe un alt ton. Acum ameninţările nu mai
erau voalate, ci aveau o ţintă precisă:
— Am strâns un munte de probe în legătură cu dumneata, Mihei
Matveievici. Nu mai spun câte avem în legătură cu tătarii. Ne-am purtat frumos
cu dumneata data trecută. De data asta n-o să scapi uşor.
Puse în faţa lui Miha un vraf de hârtii cenuşii:
— Gata cu vorba. Am pălăvrăgit destul. Urmează interogatoriile. Cu
proces-verbal.
— N-o să vă spun nimic. Ce să mai adaug dacă aveţi atâtea probe despre
mine, zise liniştit Miha fără să se uite la Safianov.
A tăcut două ore şi jumătate.
În drum spre casă, de două ori crezu că zăreşte pentru o clipă pata cunoscută
de pe obraz: nu cumva mă urmăreşte Safianov? Aşa ceva nu se putea, dar i se
părea că-i vede faţa iţindu-se din când în când undeva în coasta lui.
Ajunse acasă târziu. Îi aduse Alionei ceaiul şi-i făcu un sandvici. Ea se
ridică în şezut, îndreptându-şi la spate pernele, şi bău ceaiul. Nu voia să
mănânce şi nici să vorbească.