Ludmila Ulitkaia - Imago

mai vorbim despre asta.
Şi tăcerea ei era tot un miracol. După atâtea şi atâtea luni în care vorbise
întruna numai despre el…
Absorbită cu totul de viaţa ei reînnoită, Olga nu urmărea îndeaproape ce se
întâmpla cu familia lui Kostia. Ei se mutară din casă şi se instalară în afara
oraşului, la Opaliha, la soacra lui Kostia, şi în curând copiii avură la rândul
lor copii – un băiat şi o fată, gemeni. Olga se înduioşă doar pe moment. Nu
avea resurse decât pentru vindecarea ei. Îşi dădea şi sufletul pentru asta.
Deşi boala era în regres, ea nu contenea s-o urmărească. La ferestrele de la
sufragerie pusese să crească grâu, nu se atingea de pâinea acră, cocea un fel de
turte din tărâţe şi pleavă de la fânul scuturat, fierbea ierburi în apă „argintată“.
Pe pervazul de la fereastră se aflau două căni cu linguriţe de argint înăuntru,
care transmiteau puterea lor tămăduitoare apei de băut.
Providenţa şireată făcu ce făcu şi trezi ceva, revizui situaţia, o aduse la
ordine, şi într-un an Olga se înzdrăveni de tot, se apucă din nou să bată lucrări
la maşină câte şase ore pe zi, nu mai puţin. Locuia acum împreună cu mama ei
în apartamentul enorm, doar ele două.
Olga era atât de concentrată asupra stării sale, mai bine zis captivată de
promisiunea unui viitor trăit împreună cu Ilia, încât nu observă cât de mult
slăbise şi se îngălbenise Antonina Naumovna. Suferea, fără îndoială, de
aceeaşi boală care o cruţase pe Olga. A început tot de la stomac, pe urmă s-a
întins la intestin.
Când boala se dezlănţui, Olga începu să aibă grijă de mama ei cu toată
atenţia, se pricepea s-o facă. Se simţea foarte ciudat, parcă îşi purta sieşi de
grijă. Doar i se întâmplase şi ei nu demult.
Nu fuseseră niciodată atât de apropiate şi de drăgăstoase una cu alta. Olga
se bucura că nu plecase cu Ilia şi că putea acum să-i mângâie mamei mâinile,
să-i pregătească supa, pe care n-o va bea mai mult ca sigur, să-i schimbe
cearşafurile, să-i şteargă colţurile gurii. Antonina Naumovna insista s-o ducă
la spital, Olga nu făcea decât să zâmbească.
— La spital rezistă numai oamenii sănătoşi, mamocika. Ţi-e rău acasă? Nu!
Atunci uită de spital.
Antoninei Naumovna îi slăbi mintea. Uita porţiuni mari din viaţa trăită deja,
iar altele, mici fragmente, ieşeau din senin la suprafaţă, nu se ştie de unde. În
ultimele zile cât le mai avu de trăit, îşi aminti numai trecutul îndepărtat: cum
muriseră într-o singură zi toate găinile bunicii, cum calul o luase la fugă şi
răsturnase sania în care se afla ea împreună cu mama, şi, în sfârşit, cum îl