Ludmila Ulitkaia - Imago

oamenii le aflau unul de la altul sau de la posturile de radio occidentale:
fiecare prindea câte ceva.
Pe lângă apărătorii drepturilor omului, mai existau tătarii care sperau să se
întoarcă în Crimeea, părăsită de ei cu douăzeci de ani în urmă, evreii care
cereau să fie lăsaţi să plece în Israel, de unde fuseseră izgoniţi cu aproape
două mii de ani în urmă, credincioşii de toate felurile, naţionaliştii, de la ruşi
până la lituanieni, şi mulţi alţii care aveau pretenţii faţă puterea sovietică. Se
întâmpla câte ceva pe toate fronturile.
Edik nu făcea parte din nici un grup: se considera un ziarist obiectiv şi
pornea de la ideea că societatea are datoria să ştie ce se întâmplă. Miha era
pregătit să-l sprijine prin toate mijloacele.
Îşi dădură seama brusc că era aproape două noaptea.
— Unde o fi Jenia? se întrebă Edik amintindu-şi deodată de ea. Nu aveau
obiceiul meschin de a se urmări unul pe altul, dar, în general, anunţau ce
urmează să facă.
Miha sări de la locul lui şi plecă în fugă acasă. Transportul în comun nu mai
funcţiona. Un troleibuz întârziat îl duse până la pasajul Rahmanov, unde
turmele de troleibuze se încurcau între ele căutând un loc să înnopteze, şi de
acolo alergă douăzeci de minute până acasă. Aliona dormea, aşa că nu avu
parte de nici un reproş.
Viaţa se rostogolea veselă şi interesantă. După moartea mătuşii Ghenia,
camera plină cu vechituri înecate în praf parcă nici nu existase şi arăta acum
albă, curată, nouă. Lângă fereastră se afla masa unde desena Aliona, cu coli de
hârtie Whatman prinse în piuneze. Urma să-şi termine studiile de grafică şi
lucra la diploma de absolvire – făcea ilustraţiile la poveştile lui Hoffman.
Fiecare coală era plină cu ornamente întortocheate, îngroşate, laborios
desenate. În locul săptămânilor de muncă intensă cu surdomuţii, Miha avea
acum o mulţime de ocupaţii diverse, ziua îi era plină cu întâlniri de dimineaţa
până seara, o sumedenie de oameni se învârteau în jurul lui. Edik împreună cu
Jenia îl vizitau cel mai des. Urâtă, cu dinţii rari şi gura izbucnind într-un râs în
cascadă, Jenia era o fiinţă foarte simpatică. Aliona, spre marea bucurie a lui
Miha, reacţiona zâmbind moale la glumele fără pretenţii ale Jeniei. Era o
prietenie în patru, îşi făceau vizite, beau împreună ceai şi vin.
Aliona prinse viaţă, se trezi din veşnica ei somnolenţă, chipul ei
dintotdeauna – de copil abia sculat din somn, neştiind dacă să plângă sau să
râdă – căpătă o expresie precisă: nu mai râdea, dar nici nu plângea. Deveni
chiar mai sensibilă la pretenţiile conjugale ale lui Miha. După căsătorie, se