Ludmila Ulitkaia - Imago

Dmitri Stepanovici era om de la ţară, obişnuit cu animalele, rămăsese ţăran
până în momentul când oraşul Podolsk, tot întinzându-se, înghiţise sătucul său
urât şi distrusese treptat viaţa rurală. Dulin nu începuse imediat să trăiască aşa
cum se trăia la oraş. Se construiau blocuri cu patru etaje după un plan
complicat, nu se dărâmau toate gospodăriile la rând, ci numai acelea care
ocupau locul viitoarelor construcţii. Casa lui Dulin nu fusese dărâmată, în
schimb, îi demolaseră gospodăria cu anexele, rămăseseră doar găinile, pisica
şi câinele, iar capra şi purcelul ajunseseră la sora bunicii, într-un sat
îndepărtat. Nu mai aveau vacă la vremea aceea. Fântâna o astupaseră, nu se
ştie de ce, apă curentă nu era. Mergeau după apă un kilometru şi jumătate. Aşa
trăia micul Mitia (Dmitri) între sat şi oraş: mergea la şcoala din oraş îmbrăcat
în haine ţărăneşti sărăcăcioase, învăţa aşa şi aşa, făcând parte din minoritatea
rurală dispreţuită în mijlocul majorităţii urbane.
Mama îl pedepsea că învăţa prost: când avea putere, îl lovea cu pumnii
osoşi unde nimerea şi striga cu voce ascuţită, cu mici întreruperi, până când se
prăbuşea istovită. Mulţi ani mai târziu, când Mitia a devenit medic, i-a pus un
diagnostic retrospectiv: isterie. Şi tiroida era amestecată în boala asta. Când
însă Mitia a învăţat să pună diagnosticul, mama era deja în lumea celor drepţi.
O încasa Mitia şi de la unchiul Kolia, e adevărat că el nu-l bătea, ci îl
trăgea de vârful urechii, strivindu-l dibaci între degetul mare şi arătător. Mama
îl lăsa să-l ia de ureche, lucru tare dureros şi jignitor. Bunica însă îi lua
apărarea băiatului. Unchiul Kolia, un mujic subminat de alcool, făcea vizite
dese femeilor singure, bunica îi zicea „vizitatorul“, îl dispreţuia, dar se temea
de el. Au murit aproape în acelaşi timp – unchiul Kolia de patima beţiei,
bunica de bătrâneţe. Spre deosebire de Mitia, mama sa era om fără noroc:
când a venit rândul să-i demoleze izba şi să primească locuinţă nouă –
garsoniera cu gaze şi apă caldă i se părea raiul pe pământ –, a căzut la pat şi a
murit într-o clipă, întocmai ca mama ei. A ajuns în raiul la care avea dreptul
fără documentele strânse o viaţă întreagă – că era văduvă de soldat, că era
invalidă de gradul trei, o nimica toată, că era muncitor fruntaş în brigada de
şoc comunistă –, a murit aşa, pur şi simplu. Din senin. Degeaba visa Mitia s-o
mute la Moscova, făcând un schimb şmecher de locuinţă, dând garsoniera nouă
din Podolsk, neprimită încă, pe o cameră la Moscova. În felul ăsta, mama
ghinionistă şi-a scutit fiul de complicaţia cu schimbul de locuinţă şi cu mutatul.
El a compătimit-o întotdeauna pe biata maică-sa. Dar repede, chiar foarte
repede s-a hotărât să nu-şi ducă traiul aşa cum şi-l dusese ea, voia să plece de
acolo, să iasă cumva la liman şi să rupă orice legătură cu viaţa urât