Ludmila Ulitkaia - Imago

Primul gând al Antoninei Naumovna fu să schimbe apartamentul mare pe
două mai mici. Ca să nu-şi mai vadă nici fata, nici ginerele. Pe urmă se
răzgândi: ce se va întâmpla cu al doilea apartament după moartea ei? O să-l ia
statul? Şi nepotul? E băiat bun, s-a ataşat teribil de bunicul său. De ce să-l
lipsească de moştenire? Nu, nu se poate. Unde mai pui că e nevoie de un ochi
vigilent care să-i supravegheze. Aşa hotărî bătrâna scriitoare. Deşi ştia de
ceva timp că ochiul statului îl supraveghea de mult pe netrebnic şi, cu această
ocazie, şi pe Olga.
Din momentul acela, Antonina Naumovna îşi schimbă programul: se ducea
la casa de vacanţă în zilele de odihnă şi de sărbătoare şi, în zilele de lucru,
făcea o vizită tinerei familii de două-trei ori pe săptămână. Venea întotdeauna
pe neanunţate, ca ei s-o aştepte mereu şi ca ăştia din gloata antisovietică să nu
se adune, să nu facă hărmălaie şi cine ştie ce alte fărădelegi.
Faina continua să-i slujească, le dădea liber seara părinţilor uşuratici,
uneori rămânea să înnopteze la ei. Olia şi Ilia umblau brambura, îşi vizitau
noii prieteni, oameni foarte interesanţi.
Viaţa le-a despărţit pe prietenele din şcoală. Se vedeau o dată pe an, pe 2
iunie, la ziua de naştere a Oliei. Vorbeau câteodată la telefon. S-au despărţit
din motive cât se poate de fireşti: fiecare avea acum viaţa sa, secretele sale
personale, de neîmpărtăşit altora.
Pe lângă scumpa ei ştiinţă, Tamara îl mai avea pe scumpul ei Marlen, şi
Galia, pe lângă soţ şi serviciu, mai avea o ocupaţie secretă: îşi trata
sterilitatea descoperită de curând în tot felul stabilimente, la homeopaţi şi
erborişti, la tot soiul de şarlatani.
Nu mai aveau în comun decât trecutul trăit la şcoală, care se îndepărta
văzând cu ochii şi devenea tot mai neînsemnat.
Olia trăia anii cei mai fericiţi din viaţa ei. Totul aluneca uşor ca pe gheaţa
subţire, periculos şi vesel. Profesorul scriitor, care pusese umărul la întâlnirea
dintre Olia şi Ilia în faţa porţilor tribunalului în anul 1966, îşi ispăşise
pedeapsa de şapte ani, fusese eliberat şi emigrase.
Nici Olia, nici Ilia nu-l întâlniseră în lunile dinaintea plecării lui şi
regretaseră mult timp după aceea. A reieşit că nu era abordabil. Poate că nu
voia să vadă pe nimeni, poate că soţia îl izolase în spatele unei cortine de fier.
Plecase cumva neobservat, fără mare tam-tam – era clar că puterea prefera să
scape de el. În plus, circulau zvonuri urâte cum că avusese legături cu KGB.
Toţi cei din rezistenţa clandestină, cititori şi producători de samizdat, se
certau între ei, împărţindu-se în mici tabere, unii oi, alţii capre. E adevărat că