Ludmila Ulitkaia - Imago

Imediat cum terminase şcoala, Ilia fusese primul dintre absolvenţi care îşi
dăduse seama că nu vrea să lucreze la stat, nici cu program de opt ore, nici de
douăsprezece ore, nici în regim de „douăzeci şi patru de ore“. Şi că nu mai
vrea să înveţe în nici o instituţie de învăţământ, că poate afla tot ce-l
interesează fără să fie dresat şi constrâns de disciplina impusă. Ştia mai bine
decât toţi cum să se eschiveze, cum să se strecoare şi cum să se facă nevăzut.
Cea mai bună soluţie o constituia slujba fictivă de secretar pe lângă vreun
savant sau scriitor. Era aproape singura variantă care îi asigura lui Ilia o
oarecare independenţă faţă de stat. Alte soluţii mai sigure, dar mai puţin
atrăgătoare, îţi mâncau o groază de ore din timpul preţios – munca de fochist,
de portar, de paznic. În privinţa „paralelor“, Ilia cunoştea o mulţime de
metode ca să facă rost de ele.
Îi ţinu lui Miha o lecţie de neuitat, demonstrându-i pentru a nu ştiu câta oară
superioritatea lui intelectuală, recunoscută de mult timp.
— Uite cum vine treaba, Miha. Să faci o muncă interesantă şi să câştigi
bani, astea-s, în general, două lucruri diferite. Cred totuşi că trebuie să te
pricepi să le combini. Să luăm, de exemplu, samizdatul. Fenomenul e
nemaivăzut, te face să te cutremuri. Energia asta vie se răspândeşte de la o
sursă la alta, firele se întind şi formează un fel de plasă de păianjen care leagă
oamenii între ei. Prin canalele astea aeriene circulă informaţia sub formă de
cărţi, de reviste, de poezii recopiate, foarte vechi şi foarte noi, de numere
proaspete din Cronica evenimentelor la zi. Circulă literatura sionistă tipărită
înainte de revoluţie la Odessa sau scoasă anul trecut la Ierusalim, circulă
literatura religioasă, literatura emigraţiei sau autohtonă… Procesul e în parte
haotic, dar nu de tot. M-am angajat şi eu în treaba asta cu bună ştiinţă şi o fac
profesionist, într-un anumit sens. De aici îmi vin banii. Şi apoi, trebuie
dezvoltată afacerea.
Miha îl asculta cu gura căscată, în sensul propriu al cuvântului. Avea chiar
un fir de salivă în colţul gurii, cum au copiii mici când dorm. În vreme ce Ilia
perora pe un ton cât se poate de serios, pe Miha, năucit de conţinutul
expunerii, îl cuprinse entuziasmul şi admiraţia fără margini: ce tip mişto e Ilia
ăsta!
— Asta-i o cauză sfântă! zise încet Miha, copleşit de măreţia descoperită la
prietenul său.
Ilia arăta satisfăcut şi chiar se umflă în pene la gândul că juca un rol în
progresul omenirii. Tabloul plin de grandoare descris de el nu corespundea
întru totul realităţii, dar nici nu era o pură născocire. Demonii mărunţei ai