Ludmila Ulitkaia - Imago

nu reuşeai să te dumireşti care sunt oile şi care sunt caprele. Nici măcar în
turmele mici nu se ajungea la un numitor comun. Nimic nu semăna cu
„occidentalii“, „slavofilii“ şi „generaţia anilor şaizeci“ din secolul al XIXlea.
Diversitatea era mult mai mare. Acum unii erau pentru dreptate, dar
împotriva patriei, alţii împotriva puterii, dar pentru comunism, a treia tabără
voia un creştinism adevărat, mai erau naţionaliştii care visau la independenţa
Lituaniei lor sau a Ucrainei de Vest, evreii care îi dădeau întruna cu
plecarea…
Mai era şi marele adevăr al literaturii – Soljeniţîn scria carte după carte,
intrate toate în samizdat, plimbate din mână în mână ca înainte de Gutenberg,
sub formă de foi volante, subţiri ca foiţa de ţigară, abia le puteai citi. Nu te
puteai împotrivi adevărului lor zdrobitor, adevăr gol-goluţ, înspăimântător în
goliciunea lui, nu te puteai opune adevărului despre tine însăţi, despre ţara ta,
despre crimă şi păcat. Şi hop! Te pomeneşti deodată cu profesorul docent,
cadru universitar, scriitor cu activitate clandestină, cu reputaţia terfelită în
ţară, înconjurat de glorie în Occident, inteligent, sarcastic şi rău de gură, cu
limba ascuţită ca limba dracului, deci te pomeneşti că scrie fără pic de ruşine
cuvinte ucigătoare, numind Rusia „căţea“ şi pe marele scriitor „patriot
incult“. 48
Vodca şi ceaiul curgeau râuri-râuri, aburii discuţiilor politice încinse
umpleau bucătăriile, aerul umed urca de-a lungul pereţilor ajungând la
microfoanele montate în tavan.
Ilia le ştia pe toate câte se spuneau, îi cunoştea pe toţi, intervenea calm şi
împăciuitor când discuţiile erau aprinse, încercând să pună de acord pe cei
dintr-o parte cu cei din partea cealaltă, şi-i zicea Olgăi:
— Nu trebuie să stai pe o singură poziţie, oricare ar fi ea, fiindcă te
tâmpeşti, pricepi Olga? Până şi taburetul are patru picioare.
Olia mai degrabă ghicea ce vrea să spună, dar în sinea ei îşi zicea că o
poziţie stabilă se potrivea mai bine cu ce avea ea în minte.
Între timp Brincik, influenţată de Marlen, intră vremelnic în mişcarea
sionistă, dar endocrinologia o împiedica să se lase acaparată de tot. Disertaţia
era aproape gata, rezultatele obţinute erau uluitoare. Hormonii, a căror sinteză
era pe cale de a se produce, lucrau cum trebuie, drăguţii de ei, în eprubete,
rămânea doar să fie învăţaţi să lucreze în organismul viu, să zicem, al unui
iepure.
Vera Samuilovna nu putea decât să fie încântată de fosta sa studentă, care,
după ce terminase institutul şi obţinuse postul modest de şefă de laborator cu