Ludmila Ulitkaia - Imago

— N-am cui să le las, Olia. Doar voi aţi rămas din familia noastră, tu şi
Kostia. Despre tine nu ştiu absolut nimic. Nu ştiu ce să zic, poate că nu vrei să
iei fotografiile astea. Toată viaţa le-am păstrat. Mai întâi mătuşa Katia, apoi
eu.
— Le iau, bineînţeles, mătuşă Valentina. Îţi mulţumesc. Ce coşmar!
Olga luă plicul din mâinile bătrânei, şi ea îi zise grăbită:
— E timpul să plec, trebuia să plec de mult ca să ajung la Tioplîi Stan.
— Cu fraţii cei mari ce s-a întâmplat, mătuşă Valentina?
— Fiecare cu soarta lui. Piotr s-a pus pe băut, Serafim a dispărut fără veste
în timpul războiului. Mi se pare că Piotr avea familie, dar l-a părăsit nevasta
şi a luat-o cu ea pe fiica lor. Despre Serafim nu ştiu dacă a rămas cineva după
el.
— Ca să vezi ce istorie! Mai vino pe la noi! Vreau să-ţi dau nişte lucruri
de-ale mamei…
Dar îşi înghiţi vorba şi, când văzu expresia feţei mătuşii, simţi că nu putea
să vorbească despre cizmele mamei aduse din Iugoslavia.
— O să te sun, mătuşă, o să te sun, bolborosi Olga în timp ce o conducea în
vestibul, după ce nu nimeri s-o sărute, înfundându-şi obrazul în căciula ei
cenuşie, din lână împletită. O să ne vedem neapărat, să-mi povesteşti tot ce-ţi
aminteşti.
— Da, desigur, fetiţo. Să nu fii supărată pe maică-ta. Cumplite vremuri am
trăit. Într-adevăr cumplite. Toţi eram orfani. Acum o ducem aşa de bine…
Kostia stătea în spatele mamei şi nu pricepea cum de ea arăta dintr-odată
atât de lipsită de vlagă, plânsă, doar s-a ţinut bine toată ziua asta grea. Olga se
întoarse în camera mamei şi întinse pe birou fotografiile apărute din bezna
neantului.
S-a dus mama, transformată de mult timp dintr-o fiinţă omenească într-o
coajă uscată, într-o grămadă de obiceiuri igienice şi automatisme verbale. Şi-n
locul ei a apărut un necunoscut, frumos la înfăţişare, care trecuse prin multe
încercări: trădarea copiilor săi adolescenţi, moartea soţiei şi a copiilor mai
mici, închisoarea şi Dumnezeu mai ştie ce. Fotografia spălăcită cu masa de
Paşte dădu drumul zăgazurilor. Olga, lăsând lacrimile să-i curgă în voie, şedea
în biroul mamei şi simţea durerea unei operaţii ciudate. Ea, mlădiţa tăiată cu
cuţitul, era altoită pe arborele familiei, reprezentat de bunicul Naum şi de
mulţimea preoţilor bărboşi şi pletoşi, de la ţară şi de la oraş, învăţaţi şi mai
puţin învăţaţi, cu femeile şi copiii lor, oameni buni unii, alţii nu prea. Nu-şi
putea găsi cuvintele ca să-şi explice şocul pe care-l trăia. Şi nu era nici Ilia,