Ludmila Ulitkaia - Imago

O poveste rusească
Într-o iarnă, în zilele de Crăciun, când era gerul mai mare, copiii lui Kostia
s-au îmbolnăvit de pojar şi nevasta a făcut o criză de pielonefrită. Anna
Antonovna, mama Lenei, croitoreasă la pensie, venea valvârtej de la Opaliha
când o chemau în ajutor, dar de data asta rămăsese acasă din cauza frigului:
locuinţa trebuia încălzită mereu ca să nu îngheţe ţevile.
Până s-a potolit gerul, Kostia a trebuit să alerge de la un pat la altul, înarmat
cu medicamente, oale de noapte, căni şi farfurii. Lena a refuzat să se interneze,
a zăcut la pat, plângând încetişor, sleită de puteri, căinându-şi copiii şi
bărbatul.
A apărut până la urmă Anna Antonovna, şi-a suflecat mânecile şi l-a eliberat
pe Kostia trimiţându-l la serviciu, la laboratorul care, în absenţa lui, aproape
că-şi oprise activitatea. Acolo totul s-a pus din nou în mişcare, era un du-tevino
general din cauza sintezei de lungă durată care nu reuşise fără ajutorul lui.
Uitaseră să supravegheze regimul de temperatură şi nu obţinuseră produsul
dorit. Şi totuşi, rezultatul era interesant. Chimia e o ştiinţă plină de mistere, din
erorile ei se nasc uneori descoperiri uluitoare.
La miezul zilei, Anna Antonovna sună alarmată la laborator anunţând că
venise la ei acasă o bătrână încălţată în cizme de pâslă, care arăta în totul
foarte ciudat, şi că-i adusese ceva important lui Kostia, dar nu vrea să-l lase,
ci îl aşteaptă până se întoarce ca să i-l dea în mână. Stă în sufragerie,
îmbrăcată, nu vrea să mănânce, nici să bea, şi miroase îngrozitor. Vino cât poţi
de repede, Kostia!
Kostia o întrebă de copii, dacă mai au febră, şi primi un răspuns mulţumitor:
le scăzuse temperatura. După cinci zile în care se încăpăţânase să rămână la
patruzeci de grade. Aici îşi spunea cuvântul şi influenţa binefăcătoare a Annei
Antonovna. De mult timp îi zicea soacrei sale „Valerianka“, fiindcă avea darul
de a împăca pe toată lumea, de la vecinii duşmănoşi până la căţeii lor, ca să nu
mai vorbim de copii şi plante. Femeie cu suflet mare.
Kostia se mai învârti o oră prin laborator şi plecă să lămurească lucrurile
cu bătrâna care puţea atât de urât.
Mirosul din casă nu venea de la ceva necurat, ci era mirosul acru de la ţară,
de oaie prost argăsită, nimic altceva împuţit care să-ţi mute nasul din loc.
Bătrâna cedase insistenţelor, se dezbrăcase şi acceptase invitaţia la ceai,