Ludmila Ulitkaia - Imago

Mergeau la concerte.
Era mai plăcut să meargă cu Liza la concerte, decât cu bunica. Ascultau şi
îşi controlau reciproc reacţiile, îşi făceau mici semne – dădeau uşor din cap,
se opreau la jumătate de oftat, îşi ţineau respiraţia şi, un semn mai important
decât toate, îşi atingeau uşurel mâinile. Totul se potrivea de minune. Apoi o
conducea la troleibuz, o însoţea uneori până la strada Novoslobodskaia,
discutau despre Chopin şi Schubert, şi, după o vreme, despre Prokofiev şi
Stravinski, despre Şostakovici. Nici prin gând nu le trecea că vor discuta
despre muzică toată viaţa, până la moartea unuia dintre ei – că vor vorbi
mereu despre Bach, Beethoven şi Alban Berg. Şi că aveau să zboare cu
avionul la Paris, Madrid şi Londra ca să asculte singurul şi unicul concert al
unui mare muzician, ca mai întâi să se bucure din plin de muzică, apoi de
pălăvrăgeala în doi până dimineaţa, când aveau să zboare din nou, fiecare în
alt colţ al lumii.
Şi totuşi, va îndrăzni el să-i povestească Lizei despre cămăruţa portarului,
despre întunericul de acolo, despre împerecherea cu tenebrele, despre
lehamitea care l-a apucat după glorioasa ispravă bărbătească? Despre Nadka
şi gingia ei sidefie?
Imediat după Anul Nou, o exmatriculară pe Nadka din şcoală. Era nedrept:
învăţa destul de bine. Natura o înzestrase nu numai cu carne din belşug, ci şi cu
minte ageră. Nici purtarea ei nu putea fi catalogată drept nepotrivită – stătea
somnoroasă la lecţii, nu era impertinentă cu profesorii, răspunsurile ei erau de
nota patru curat 44 . Directoarea o chemă la ea, îi spuse verde-n faţă tot ce ştia –
secretul transpirase iute – despre ce se întâmpla în cămăruţa portarului şi-i
ceru să părăsească şcoala. Nadia plecă plânsă toată şi se înscrise la o şcoală
muncitorească, o decizie cât se poate de corectă.
Vechii colegi o vizitau ca şi înainte, e adevărat că acum avea mai puţin timp
liber – dimineaţa muncea la brutăria de pe strada Pokrovka şi seara mergea la
şcoală.
Deşi locuiau în acelaşi cartier de mulţi ani, nu s-au întâlnit decât o singură
dată, din întâmplare, lângă cinematograful Uranus, pe strada Sretionka. Sania
era cu Anna Aleksandrovna, Nadia – cu prietena ei, Lilka. El o salută de la
depărtare, ea se apucă să-i şoptească prietenei la ureche şi să chicotească.
Sania îşi întoarse capul. Să uite… să uite… Nici un cuvânt nimănui…
Niciodată… Lilka dispăru pentru totdeauna în adâncul memoriei.
Ah, Liza, Liza, eşti atât de… cum să-ţi spun?
Era ca un cristal, fragilă, delicată, şi greşeai dacă îţi imaginai că era făcută