Ludmila Ulitkaia - Imago

de câte ori n-o apăsase ca să-i audă ţăcănitul. Intră în cameră. Profesorul
doarme pe canapea, într-o poziţie nu prea frumoasă, cu capul dat pe spate, cu
gura puţin deschisă, sforăie uşor. Mâneca puloverului e cusută pe dinăuntru.
Interesant, cum i-o arăta ciotul mâinii?
E nebărbierit, gălbejit la faţă, bătrân. Faţa de masă de un roşu închis e dată
la o parte pe jumătate din masă, pe placa de lemn dezvelită, plină de pete, e un
caiet gros, un stilou, un pahar de ceai închis la culoare, ca iodul. Da, întradevăr,
nu poate scrie pe faţa de masă din pluş.
Ilia îşi scoase mantaua de ploaie, se aşeză la masă. Nu voia să-l trezească
pe bătrân. Da, arată bătrân. Ce repede s-a trecut. E cu cincisprezece ani mai în
vârstă decât noi. Aşa-i, nu demult i-am sărbătorit cei patruzeci şi cinci de ani.
Dumnezeule, s-a împlinit deja un an! Sărăcuţul. Era atât de strălucitor, de
elegant, Don Quijote şi Cervantes la un loc. Căra după el o ceată de băieţi. Şi
fetiţe. Le destupa minţile, iar pe a lui şi-a prăpădit-o. A îmbătrânit. Katia l-a
lăsat. O fi lăsat-o el? L-au dat afară de la şcoală. Pe urmă a fost custode la
Muzeul Armatei Sovietice. Zicea că scrie o carte. La muzeu avea la dispoziţie
materiale cât cuprinde, o bogăţie incredibilă – documente din Al Doilea
Război Mondial. Îl urmărea o idee nouă – iniţierea prin frică. Zicea că acolo
unde intrarea în maturitate nu se face prin impulsuri pozitive, funcţionează
iniţierea prin frică.
Generaţiilor de după Revoluţie li se injectase vaccinul fricii la o vârstă
fragedă, vaccinul era atât de puternic, încât celelalte impulsuri nu mai
funcţionau – asta descoperise Viktor Iulievici. Discuta problema cu prietenii,
foştii săi elevi. Miha intrase în vrie, şi lui Ilia îi plăcuse ideea. Ar fi fost
interesant să-i citeşti cartea. Îi propusese să i-o treacă peste graniţă, în
Occident. Dar Viktor Iulievici n-a ajuns s-o scrie niciodată. Poate că
trăncăniseră prea mult despre carte, şi ideea se evaporase. A rămas suspendată
în văzduh, umblă la conştiinţe, le transformă pe nesimţite pe acelea muncite de
ea…
În principiu, profesorul avea dreptate în toate. Ilia închise ochii. Da, un ratat
genial. Şi Miha, poet fără talent, un idealist. Sania, muzician nerealizat. Şi eu
colaborator al… Blestemată bandă, frumoasă, n-am ce zice.
De fapt, eu îmi fac pur şi simplu treaba. Mă interesează să nu dispară ce fac.
Dacă n-o să afle nimeni, e ca şi cum n-ar exista. Arhiva mea o să conserve
epoca total anostă, infestată de ciuma care se întinde şi cuprinde totul. Cum
rămâne cu frica? A fost dintotdeauna, este şi va fi mereu…
Ideea asta are ceva, dar nu pricep deloc ce s-a întâmplat cu Viktor Iulievici.