Ludmila Ulitkaia - Imago

Absorbit de noua lui viaţă, Viktor Iulievici urmărea evenimentele cu coada
ochiului. Era mai important pentru el ce se petrecea „înăuntru“ decât ce se
petrecea „afară“.
În septembrie, chiar la primele ore de curs, şefa organizaţiei de pionieri,
Tasia Vorobiova, o studentă simpatică de la secţia serală a Institutului
Pedagogic, fiind în relaţii bune cu Viktor Iulievici, îi dădu acestuia un teanc de
hârtii dactilografiate, aproape ilizibile, cu raportul lui Hruşciov la congresul
XX. Raportul nu era nicăieri publicat, deşi trecuse jumătate de an de când
fusese prezentat. Întocmit cu multă băgare de seamă şi cu adevărul spus pe
jumătate, el circula numai la vârful partidului, membrii simpli fiind informaţi
verbal, în şedinţele desfăşurate cu uşile închise. Textul avea menţiunea „Pentru
uzul autorităţilor de stat“, nu pentru oamenii de rând. Aceeaşi fantasmagorie
sovietică. Un referat secret destinat unei părţi a poporului, care trebuia să-l
ţină ascuns de cealaltă parte a lui. Un stat scrântit la cap.
Viktor Iulievici citi cu atenţie textul despre care lumea vorbea atât de mult.
Interesant, foarte interesant. Istoria se înfăptuia sub ochii oamenilor. Tiranul
era mort, şi, la trei ani după moartea lui, banda de ticăloşi îndrăznea să ridice
glasul împotriva lui. Unde fuserăţi până acum, deştepţilor? Raportul era
remarcabil prin efectele sale, dar, în acelaşi timp, era înspăimântător şi
demascator pentru partidul aflat la cârma ţării. Documentul dactilografiat, dat
din mână-n mână, era primul produs clandestin al samizdatului, care nu purta
încă numele ăsta.
Raportul lui Hruşciov circula în copie prin Moscova, în schimb, pentru
manuscrisul romanului Doctor Jivago nu venise încă vremea. Începeau să
circule însă poeziile extrase din roman.
„Ciudată treabă, se gândi Viktor Iulievici, poeziile circulă-n copie din
mână-n mână ca pe vremea lui Puşkin. Ce schimbare! Te pomeneşti că o să se
termine cu arestările!“
Înţepenit de frică, poporul se trezea la viaţă, şuşotea mai cu îndrăzneală,
capta vocile „duşmanilor“, bătea la maşină, făcea cópii, reproduceri.
Samizdatul se răspândea târâş-grăpiş în ţară. Cititul pe ascuns nu era încă un
fenomen social nou, cum avea să devină în următorul deceniu, dar hârtiile
copiate de oamenii curajoşi foşneau deja noaptea în mâinile celor avizi să le
citească.
Hruşciov tulburase într-atât apele, condamnând cultul personalităţii lui
Stalin, încât oamenii, obişnuiţi înainte cu lucruri clare, nu mai înţelegeau
nimic. Toţi aşteptau încremeniţi. Cu toate eforturile conducerii şcolii, nu era